Geniul invizibil

Reflecții critice, aprecieri

Cardiograma lirică a Renatei Verejanu

Ce e poezia Renatei Verejanu, o poetă atât de angajată în luptele noastre politice, culturale, dar și în luptele sufletești, în care Eul refuză ”stranietatea”, adică după Freud – tot ce-i este străin, tot ce contravine firescului, bunului simț, adevărului, acesta privit ca valoare etică supremă? Este un autoreferențial, o confesiune cu dublă adresă: Sieși și Celor din preajmă sensibili și mai cu seamă insensibili, un ”portret al sufletului” (pe care-l cerea corespondenților săi Nietzsche), o ”cardiogramă”, precum apărea acest topos în lirica anilor ’60.

Nota invidividuală puternică o dă însă un eticism ardent, programatic, de o înaltă tensiune, însemn al unei împăcări / neîmpăcări trăite la cote dramatice, în momente de sfâșiere lăuntrică, de durere și supărare. De aici spiritul justițiar al poetei, punerea în cumpănă valorică și morală a tot ce se întâmplă și a tot ce i se întâmplă. Umbra zeiței Themis e în fiecare rând, în fiecare mărturie, în fiecare trăire, în dialogul permanentizat cu Celălalt căruia i se adresează mesajul. ”Cerul zilei” care lovește ”cerul nopții” stârnește o reacție sufletească aparte. În lupta în care e angajată nu poate să accepte condiția de învinsă: ”Și mă simt în toate învinsă,/ dar supusă nu pot fi / Sunt datoare c-o iubire/ clipei în care voi muri”. E o emoționantă mărturisire aici, cu valoare de conduită morală.

Înțelegându-și astfel condiția de poet, Renata Verejanu refuză scrisul calofil, scufundat în dulceața rostirii estetizate: vorba îi este frustă, dură, plină de concretețe materială, sintaxa este supusă și ea acestei asprimi, urmând mai degrabă o sinusoidă, decât o linie dreaptă. Spunerea ”verde în ochi” e preferată spunerii dulci, liricoide. Renata Verejanu spulberă astfel, prejudecata că o lirică a unei poete trebuie să fie în mod obligatoriu feminină și să fie transpusă în forme caracteristice acesteia: instantaneu sentiment, cântec de leagăn, rugă, scrisoare. Ce-i drept, notele de feminitate nu lipsesc în poeziile de dragoste, dar și atmosfera generală musicalizată creată de momentele sufletești senine; ele sunt integrate, însă, într-un mesaj mai complex, structurat contrapunctic:
”Eu trăiesc în fereastra ta, și când e noapte,
Și-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:
Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe
Că-n geamul tău deschis pot să nu revin…”
(Trăiesc în privirea ta).

Imaginarul poetic feminin este ”geologic și biologic”, confesiv, retoric, anticalofil, antipoetizant (vezi Georgeta Sadom, Imaginarul poeziei feminine, 2010, p.95-97). Sunt și niște încondeieri subtile, marcate de suavitate și candoare a trăirii, de ingenuitate, dar și cu o insinuare a sentimentului dramatic al trecerii timpului:
”Tresare-n somnul meu o zi /Când merele sunt coapte… /
În lipsă e doar ochiul tău – /Ariciul cu un măr în spate. /
Mă uit atent în palma zilei, caut drumul, dus… /
Inima zilei mai bate, dar n-am nici un răspuns. /

Totul pare cunoscut pomilor fără contur – / Nu mă pot obișnui rodul să le fur. /Creanga somnului se frânge /
cu suspin a dezrobire, /În semințele merelor – universul e uimire. /Prin pietriș de glume /Tălpile își strigă urma –
Vine să le vindece, nevăzută, numai bruma. /
Prea târziu și prea devreme – /Urmele dispar în noapte, /
Neștiind cum să ajungă /Ariciul cu un măr în spate…”
(Ariciul cu un măr în spate).
E o dovadă, în această schimbare de registru obișnuit, că nu doar operează cu replica la real și nu doar notează cu concretețe de jurnal, ci visează, se întoarce în mirajele copilăriei, pe o undă elegiacă, transcriindu-și în acorduri lirice regretul după ingenuile clipe revolute.

Autoarea Ofrandei omeniei procedează la o stabilire a unei tabele de valori pozitive și negative, însoțită de o tonalitate justițiară (spuneam) apodictică, neconcesivă. E respinsă, astfel, invazia în ființa umană a cruzimii, lașității, trădării, bolii de lux și fală, minciunii, lingușirii, bârfei și zeflemelii, ”erorii împietrite”. E elocventă, în acest cadru de ”riposte” (cuvântul e al poetei însăși) o viziune originală a ”vânătorii” ce pândește nimicirea cinstei, curățeniei și luminii sufletești:
” E timpul vânătorii… de după tulpini
Zece arme ochesc o singură idee.
De frică glumele se îneacă în suspini
Împușcăturile se adună în trupul de femeie.
E criza de valută intersufletească
Loviți în nerv; ca în pielea tobei seci.
Călcâiul își retrage mersul, să lovească
Pădurile bârfei cu ochii stinși și seci”
(La vânătoare).

Prezente sunt și fiziologiile morale ale trădătorului de țară (întâmpinat cu verdictul: ”Colinele cu pumni de piatră, / trădarea nu-ți iartă. / Clopot la îngropăciuni, /Tu n-ai țară, n-ai minuni…”), insului care n-a păstrat ”făptura de om”, demagogului: ”Ideea demagogului mai are și remorci / Și planul zilnic îl supraîmplinește”, confratului de condei, căruia i-a ”scos Domnul sufletul pe față /Să vadă toți cine ești cel adevărat”, grănicerului care, surâzând, nu permite ”în țara mea să intru /Din țara mea să ies”, ”deținuților în propriul trup”, stigmatizați cu un dulce blestem: ”Veni-va cărarea la viață să vă cheme / Doar că durata ei trece prin infern”, omului de stat chilean care nu observa ”brațul rănit a răzbunare” al gospodarului Verdeș, pe ”care l-au urcat în nemurire / Marii șefi din cârmuire”, a celor ce o duc în huzur, în saune, ale contemporanilor din trenul Chișinău-București, atât de departe de ființa poetei, a pianistului vândut, căzut odată cu umbra lui pe treptele Guvernului.

Dincolo de catagrafierea ripostelor morale și a fiziologiilor sociale, de cardiograma timpului însuși – bolnav, vitreg, măcinător – adevărat timp bacovian ce înstrăinează ființa, o ”ostenește”, o încarcă cu nervi, ceea ce conturează un portret de grup, dăm de un autuportret al poetei, surprinzând în registre diferite – de clipe frumoase ”goetheene”, de inspirație lirică pură, de ”mici bucurii”, de ”convorbiri cu florile”, de ”colind de la mama”, de ”gestul timpului”, de ”cântece de crizantemă”, de ”sondele iubirii” ce storceau ”ecou fierbinte”, de mirare a inimii. Poeziile se disciplinează în forme clasiciste, devin melodioase, bine articulate sintactic, se restrâng spațial până la contururi miniaturale, se organizează armonios în
catrene, distihuri, terține sau sextine, refuzând discursul monologic extins marcat de retorică:
”Aleea crinilor în floare /A revenit în timpul meu – /
În suflet soarele răsare / Cu dorul dat de Dumnezeu”
(Aleea crinilor în floare)

”În corul din biserică am visat să cânt
Găseam în lucrul acesta ceva măreț și sfânt
Se zvârcolea lumina în ochii mei deschiși
De ura și de spaima în viață m-am dezis.
(Simplu vers de dor),

Tu ești ecoul gândurilor mele
Al nebuniei dulce înțeles…
Hai, spune, după ce criterii
Stăpânul umbrei mele te-am ales?

Hai, spune, din tăcerea ta enormă
În care toți chinezii nu încap
Și vântul își ia propria formă
De jos până la cap.
(Criterii);

Nu mă stoarce de lumină
Sunt mai tânără ca ieri.
(Destin);

Cerul buzelor arzânde/ L-ar atinge uneori /
Veacul viselor flămânde/ Nu adăpostește nori.
(Poeme cenzurate un întreg mileniu).

Un alt merit deosebit al Renatei Verejanu este acela de a cultiva formula poeziei de inspirație socială și națională, în spiritul Leonidei Lari sau Anei Blandiana. Ea imnifică patternii spirituali (Ștefan cel Mare, Eminescu), adresează ode democrației și Europei (Tinerețea Europei adună hrană Păcii mondiale), elogiază dorul de Spania a lui Frederico Garcia Lorca, își plânge împreună cu neamul destinul:
”Sufletul meu retras în cearcăne grele, /Nesupus învățăturii lui Karl Marx, – /Numără zilele – bârne pilite-n surcele /Sărăcite-n culori, adevăr… sânge ars/
Jalea unui popor, a unei lumi învinuite…/
Jale, venind din dezordine, din apocalips,/
Sfârtecă efemere uși zăvorâte… /O, cinstea și dorul meu neânvins…” (Noțiune de neam).

În toate poeta pune sinceritate, dorință de Preacuratul adevăr, de poezie cu mesaj, ferită de experimentări sterile.

Academician Mihai Cimpoi

Renata Verejanu și trandafirii ei de foc

Am trăit emoția s-o cunosc în Urzicenii de Ialomița, amândoi fiind invitați la „Zilele Nichita Stănescu” – ediția a VI-a (29-31 martie 2012) – de poetul George Călin, prietenul și confratele nostru, de curând numit Ambasador al României pentru pace WOTC – UNESCO, cu sediul la Strasbourg. Citisem destul de puțin din scrierile poetei Renata Verejanu; doar câteva poezii, răzleț apărute, în unele reviste.

La Urziceni, la una dintre reuniunile scriitorilor prezenți să-i cinstească memoria Poetului Necuvintelor, am ascultat-o vorbind ori recitând din versurile sale. O femeie plină de mister. Acasă, la Râmnic, am citit pe nerăsufloate „Ofranda omeniei”, volum pe care îl primisem cu autograf. Un virtuos poet basarabean (este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), cu o viziune limpede a vieții. Un talent excepțional, care posedă tehnica artei de a transforma experesia contemporană în expresie poetică. De pildă, în poemul „La vânătoare”, metaforele curg tumultuos: „Zece arme ochesc o singură idee,/ De frică glumele se îneacă în suspin,/ Împușcăturile se-adună în trupul de femeie.” În alt poem, „Izvor cu numele mic”, poeta se contopește cu ura contra celor cu „ochi roșii, deschiși”, care o vor nimicită: „Cum, încă n-a căzut?” Lupta sa însă împotriva tiraniei roșii nu se clatină nicicum, e ca „focul din vulcan”: „Mă strâng în cercul lor, priviri încinse-n scoică,/ Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,/ Și bucuroși ar fi ca inima să-mi tacă. (…) Și bucuroși cum
sunt, că ei conduc o lume,/ Izvorul nu-mi pot smulge, deși nu are nume.”

Renata Verejanu este și o înflăcărată luptătoare pentru drepturile omului, dar mai cu seamă se îngrijește de soarta copiilor din țara sa, a celor din lume. Este președinte-fondator al Organizației Mondiale a Copiilor Talemtați. În 2009, i s-a înmânat, din partea Comitetului Național Român, Diploma de merit ca luptătoare pentru Drepturile Copiilor. Poet de frunte – în egală măsură editor și publicist – Renata Verejanu s-a distins și ca lider al mișcării pentru renașterea națională, fiind un adevărat ambasador popular al țării sale. De altfel, în 2007, pentru meritele înregistrate, cluburile CE i-au conferit Premiul „Ambasador al Culturii Păcii”. Poeta a excelat cu recorduri greu de atins. În urmă cu douăzeci de ani, într-o perioadă grea și tulbure, a fondat în Republica Moldova prima revistă pentru copii: „Micul Prinț”, dar și emisiunea de televiziune cu același nume. Ca promotor al democrației și luptei pentru drepturile omului, a întemeiat, în 2003, Academia Europeană a Societății Civile, al cărei președinte este și în prezent. Renata Verejanu este prezentă în Enciclopedia „Femei din Moldova” (2000), iar la 31 mai 2010 a primit înalta demnitate de „OM EMERIT AL REPUBLICII MOLDOVA”. Pentru susținerea acestei distincții stă argument și opera sa: peste 30 de volume de versuri, proză, interviuri, eseuri, poemele sale fiind traduse în 20 de limbi ale pământului.
Zilele trecute am dat peste câteva dintre cugetările Renatei Verejanu. Intenționat am lăsat la urmă, întru descifrare de către cititori, a semnificației unora dintre ele: „Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri!”

Iubirea domină singura legitimare a vieții acestei poete, singurul sens: „Eu am știut să fac din viața mea o sărbătoare.” Precum, probabil, și fiesta din 22 octombrie 2012, când Poeta își adaugă în buchetul frumoasei sale vârste încă un trandafir de foc, așa cum este și viața ei: ardentă, pasională, care se consumă, în tot ce face, ca o flacără.

LA MULȚI ANI!

Prof. Ioan BARBU.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
director general al ziarului „Curierul de Vâlcea”
iulie 2012

Acest timp al iubirii

Anume în cartea Acest timp al iubirii Renata Verejanu manifestă în scris o blândete demnă de invidiat, folosind limbajul suprem al poeziei ca să ne uimească cu rafinamentul său artistic și reușind să ne emotioneze într-un fel anume. Scriitura sa nu ridică probleme și nu naște provocări, dimpotriva, aș zice că inspiră o oarecare reflexivitate a liniștii care, pe alocuri, ne induce un mod de a ne revizui și examina gândurile. (Cartea editată pe cont propriu Acest timp al iubirii Ch., OMCT, 2011).

Citindu-i versurile scestui frumos timp al iubirii, pe parcus ele încep să te atragă ca un magnet, așa încât nu-ți mai vine să întrerupi lectura. Cu tentacule impresionante într-o robustă obște a moldovenilor, tentată ea însăși relativ la supunere în veșnicia statorniciei temporale, poeta este grăitor autentică și precis aduce satisfacție cititorului obișnuit cu versul său purtând adesea inserții de miraculos văzut de aproape, vers pentru care nu simți deloc nevoia de decriptare ci doar invitația de a te lăsa purtat într-o binemeritată savoare a emoției.

Pentru că timpul va fi cel care îi va lua totul, poeta îi dăruiește totul, fără să ezite, într-un fel de simfonie divină a unei inimi copleșite de dragoste și armonie. De aceea, forța cuvintelor folosite de autoare într-o așezare măiastră în vers cultivă credința, bunătatea, iubirea, omenia și apropierea de oameni, adică valori morale care îi ating sufletul cu blândețea anevoioasă a devenirii. O lume care, până la urmă, într-o stare de calm mioritc, în simplitatea dar și în complexitatea ei, este plină de farmec și gingășie. O suavitate care rezultă din asumarea unei lumi sensibile și un discurs în deplin acord cu lumea invocată. Discurs care se dovedește cu atât mai concludent, cu cât nu se sacrifică versul de dragul unei rime.

Pe drumul întortocheat al creației, precum cristalizarea unei frumoase dantelării, cu un scris cuminte și plin de profundă sensibilitate, Renata Verejanu ni se înfățișează și se rostuieste cu o convingătoare vocație de poet.

Petre Rău, România

Magia soarelui din fântână
sau despre Magia Speranţei
(scurt eseu despre Renata Verejanu)

Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei poetice te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă până şi numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică rară. Ea construieşte acolo unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină acolo unde alţii cultivă penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea strigă. Metafora ei este ecou. Ecourile pe care le reverberează Renata Verejanu în lumea largă au forţă. Trec prin ferestrele închise. Deschid casele ferecate. Casele gândurilor ferecate. Renata Verejanu spune, deschis, răspicat, cu iubire, cu fervoare. Ritmul ei poetic devine maiestuos de multe ori. Fanfarele ei trec pe strada mare vălurind cu alămurile lor regimul diurn, regimul nocturn, inima. Inima păstrează un loc central în poezia iubită de Renata Verejanu. Inima ei pulsează. Inima ei transmite lumii întregi mesajul ei de iubire. Inima ei spune tuturor adevărul. Poate că adevărul ei doare. Poate că pe unii îi sperie. Poate că-i chiar îngrozeşte pe unii. Ei şi? Renata Verejanu vorbeşte oamenilor despre frumuseţea inimii. Renata Verejanu vorbeşte lumii întregi despre frumuseţea iubirii. Renata Verejanu vorbeşte tuturor cu o voce curată, limpede, puternică. În poematica ei, Renata Verejanu aruncă soarele în fântănă pentru ca mai apoi, sorbind apa, oamenii să cunoască Magia. Renata Verejanu vorbeşte prin metaforele ei acvatice despre Speranţă. Ea cultiva Magia Speranţei pretutindeni pentru ca cei care trebăluiesc în penumbră să fie puşi în lumină. Magia Speranţei ne prinde pe negândite în văluririle ei aducându-ne mai aproape de adevăr. Renata Verejanu ştie că adevărul doare. Renata Verejanu ştie că adevărul e incomod de multe ori. Renata Verejanu ştie că adevărul arde răul. Renata Verejanu ştie că adevărul e antidot la nelume, la neiubire, la nelumină. Dar ce e nelumea? Dar ce e neiubirea? Dar ce este nelumina? Magia Speranţei face să ne clocotească sângele în vine. Magia Speranţei ne apără de rău. Magia Speranţei pare să fie şansa noastră de a fiinţa înspre lumină. Acolo ne duce Renata Verejanu, către lumină. Soarele pe care Renata Verejanu îl aruncă în fântână e mai mult decât metaforă. E un semn. E un semn al unei poematici de forţă. E un semn viguros. Pentru că Renata Verejanu nu umblă cu jumătătţi de măsură. Pentru că Renata Verejanu nu face nici un fel de compromis. Ea glăsuieşte în inima magiei. Ea spune în inima magiei. Ea luptă în inima magiei. Renata Verejanu este o luptătoare adevărată. Iar poezia ei este strigăt, este dangăt de clopot, este larmă de iubire. Renata Verejanu aruncă soarele în fântână semn că noi oamenii trebuie să avem curaj. Căci lipsirea de curaj ne face nevolnici. Căci lipsirea de curaj ne trânteşte în genunchi. Şi atunci? Ce ne-ar mai rămâne? Dar nu. Vom citi poezia aceasta îmbărbătându-ne. Vom inspira această poezie. Iar această poezie va fi mereu inima noastră. Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Renata Verejanu este o poetă a Inimei. O poetă care ştie să lupte pentru adevăr. O poetă adevărată, neînfricată care dă metaforei un suflu nou, proaspăt, puternic, plin de speranţă.

Ovidiu Bufnilă, scriitor,
membru al Uniunii Scriitorilor din România

ARTA CUVINTELOR

Se spune că numai sufletele mari ştiu câtă glorie este în a fi bun, consider că un suflet bun este şi poeta Renata Verejanu, OM de aleasă cultură, bun pedagog şi organizator, conduce cu competenţă un sector „neproductiv” al literelor, îndeplinindu-şi cu onoare datoria ce îi revine.
Versurile REnatei Verejanu din volumul antologic ”EU AM ȘTIUT SĂ FAC DIN VIAȚA MEA O SĂRBĂTOARE” sunt ca un strigăt de bucurie al celui ajuns să cunoască frumuseţea şi candoarea vieţii, navigând cu toată puterea, dată de Bunul Dumnezeu, pe râurile învolburate şi pline de capcane…
Parcă văd cum tresaltă ciutele şi cerbii demnităţii printre aceste versuri născute din roua vieţii, născute din roua dimineţilor diamantine.
Văd cum se îngemănează această simfonie a cuvintelor cu un copac mai mare, cu rădăcinile bine înfipte în literatura română.
După chipul şi asemănarea esteticii sinuozităţilor, am simţit înalta fantezie literară, mişcarea ei de la senzaţii de sălbăticiune către cotele pitorescului şi chiar al visului.
Este o accepţie limitată a misiunii pe care literatul şi-a dorit-o, să vorbească, în vers, despre locuri şi persoane, ca prezenţă unanim recunoscută la periferia expertizărilor stilistice şi sufleteşti…
Puţini sunt, poeţii noştri, în măsură să publice consistente cărţi de sorginte realistă şi de a câştiga disputa cu furtuna criticilor.
Verigile versurilor Renatei Verejanu se continuă, păstrează acelaşi contur dominând prin esenţa şocului intern al realităţii ca sursă de zidire literară, de familiarizare pentru noi cititorii, cu o realitate punctată după un model strunit în fiecare moment de o fantezie fabuloasă, plină de mister şi fior.
Literatura modernă înregistrează foarte puţine cazuri când densitatea povestirilor şi întâmplărilor concură atât de particular cu arta pură exprimată în poezie.
Procesele de schimbare, de mutaţie cultural-intelectuală sau de creaţie au ca punct de plecare fenomenul literar.
Fertilă şi neastâmpărată, provocatoare modernă până la insurgenţa spectaculară, autentică, independentă, contrariantă, cu superbia celui ce sancţionează impostura, zădărnicia vorbelor goale, POETA Renata Verejanu, apare în literatură ca un spirit creator cu care merită să stăm de vorbă, citindu-i cu luare aminte versurile.
Realismul incisiv, de esenţă excentrică a mai câştigat un adept, unul care suspendă angoasa pentru sărbătoarea pură a mişcării în aer liber, a viselor prinse în mrejele acţiunilor cotidiene.
Analiza însingurării individului, retras din lume la masa de scris, divulgă o testare contrapunctică, când amuzantă, când tăioasă, în funcţie de unghiul condiţionării şi al relaţiilor existente în viaţa de zi cu zi, ca loc de desfăşurare a tuturor evenimentelor derulate în versurile poetei.
Sunt multe tâlcuri de descifrat, pe care, le plasează foarte bine în sfera în care se mişcă alături de noi.
Modern în demersul poetei este, pe lângă vastul desen de tipuri, fluidul visului însuşi, unicitatea şi splendoarea cu care versifică, separat de construcţie, de roluri, de fizionomii ce îşi expun prosper existenţele.
Sunt oameni care nu acceptă să se transforme în victime, parcurg fazele procesului existenţial, misterios de întortocheat, au vise şi, rar, chiar împliniri…, dar Poeta Renata Verejanu depăşeşte sfera existenţială a prezentului purtându-ne pe aripile unui viitor plin de surprize şi realizări spirituale…
Umbra ei, tăiată de culoarea Infernului, va încerca să se schimbe în zbor, sub ploi de stele căzătoare, născând imens curcubeu, îngenunchiat de Dragoste şi Ură, de Nădejde şi Credinţă…
În vârtejul furtunii, Poeta se înrobeşte cu patimi, strălucind singuratecă între foi albe de hârtie, colorându-le în lumina dimineţilor cu sângele ei de martir în arta cuvintelor cu care operează pe sufletul nostru…
Renata Verejanu, poate fi trecută în categoria poeţilor adepţi ai descriptivului şi elegiacului, copleşiţi de o erudiţie didactică şi de motive pure, pe care le decantează în parametrii expresivi ai poeziei susţinute.
Paradigma simbolistică, atât de personalizată, a poeziei, se păstreză şi chiar se potenţează de la un poem la altul, deşi intră uneori într-o distribuţie variabilă, aş putea spune, chiar imprevizibilă.
Totul pare o „istorie personală”, a implicării autorului în cotidian, dar Renata Verejanu deţine capacitatea, absolut genială, de a selecta, reorganiza şi continua imediatitatea sa perceptivă, transformând, precum căldura transformă apa în vapori, realitatea într-o construcţie sublimată şi virtuală.
Renata Verejanu, poate fi socotită o realistă, dar rămâne evident că realitatea cărţilor ei cristalizează alte dominante decât factologia istorică, politica reprezentării şi productivitatea metafuncţională care se concretizează pe alte dominante, decât simpla oglindire care demistifică lumea prin artificiul dintre verosimil şi atestabil, proiectat în poemele sale.
Mai rămâne să spunem despre autoare că-i politicoasă, plină de surprize, năstruşnică uneori, şi-şi iubeşte atât de mult fiul (familia), încât doreşte să-l răsplătească cu rezultate superbe în diverse domenii ale activității sale de om al literelor și de lider al Societății Civile.

Poetul George CĂLIN,
Preşedintele Societăţii Culturale Apollon, România

Geniu invizibil al poeziei române basarabene

Am avut o mare plăcere să scriu muzică pe versuri de Renata Verejanu.
Versurile Renatei Verejanu sunt foarte enigmatice şi te lasă să pluteşti în lumea imaginaţiei. Majoritatea ideilor Dumneaei sunt metaforice şi pentru a pătrunde în esenţa lor şi a le înţelege, e nevoie de o concentraţie şi meditaţie mai profundă, de o pregătire chiar.

Prima lucrare a Renatei Verejanu, pe care eu am aşternut-o pe note, a fost “Cântec”. Cred că, însăşi sufletul poeziei mi-a insuflat muzica. Pot să mărturisesc că melodia nu a venit deodată. Am avut câteva variante din care nu puteam alege. Iniţial doream să fie ceva uşurel, ritmic, dar până la urmă, am înţeles că metafora Renatei Verejanu dictează singură ce vrea!
Această piesă, “Cântec”, a sunat ca un imn închinat femeii atât pentru Renata Verejanu şi cei prezenţi în sala de manifestări a Colegiului de Construcţii, unde a şi fost lansată. Sărbătoarea s-a dedicat creaţiei poetei şi omului de cultură Renata Verejanu, personalitate marcantă şi “geniu invizibil al poeziei basarabene”, cum avea să menţioneze şi Tatiana Ambroci, directoarea bibliotecii colegiului şi organizatoarea evenimentului.

“Cântec” este o piesă aparte în repertoriul meu, care se deosebeşte prin profunzimea gândului şi caracterul filosofic al versurilor. Interpretez acest cântec de fiecare dată la Festivalul-Concurs Internațional al Talentelor Lumii “Micul Prinţ” şi alte manifestări: lansări de carte, şedinţe ale cenaclului Grai Matern și a altor cenacluri literare în cadrul bibliotecilor şi altor centre informaţionale şi culturale.

O altă poezie a Renatei Verejanu, pe care am înaripat-o cu melodie, a fost “Colind de dor”. Această lucrare este foarte pozitivă şi luminoasă, unde Renata Verejanu transformă fulgii de zăpadă într-un vals de iubire şi puritate. Versul evocă o chemare a seninătăţii şi dragostei faţă de Ţara noastră şi de sufletul poetei, revărsând, de fapt, lumină peste fiecare din noi.

Melodia pentru “Colind de dor” pot să zic că a apărut fulgerător, în sensul adevărat al cuvîntului. Renata Verejanu a dat versurilor atâta muzicalitate şi vibraţie, încât muzica nu s-a lăsat rugată prea mult şi s-a aşternut foarte uşor şi repede peste rânduri, devenind un tot întreg şi potrivindu-se de minune. Aceasta m-a făcut să cred că poeta a scris şi muzica împreună cu versurile, eu fiind îndemnată doar s-o preiau şi să-i dau glas.

Apreciez mult toate câte le face poeta Renata Verejanu pentru cultura și neamul nostru, cu atâta dragoste şi profesionalism, cu un mesaj foarte clar – de a trăi frumos şi cu demnitate.

Natalia Croitoru,
interpretă și compozitor

Poeta care-şi face din viaţă sărbătoare…

A spune sau a scrie despre un coleg nu e simplu. Din mai multe motive. Unul, şi cel mai important (mai sincer) fiind măsura inimii. Cât de aproape sau cât de departe este cel despre care scrii de inima ta, de oglinda în care te vezi tu în fiecare zi cu gândurile, aspiraţiile şi părerile tale despre lume. Ca să caracterizezi pe altcineva e nevoie să-l vezi în aceeaşi oglindă, să-i afli locul pe care-l are acel cineva în inima ta. Astfel descoperi legătura fluidică ce te apropie de, bunăoară, colegul pe care vrei să-l povesteşti lumii. Acest gând mi-a venit când am început să conturez portretul Renatei Verejanu…
Mi-am zis că ne leagă ceva divin, deosebit, care e mai puternic decât orice altă relaţie interumană. Cuvântul. Şi eu, şi Renata slujim aceluiaşi crez, doar că fiecare o face precum i se dictează prin intermediul inimii şi a minţii. Cu toată certitudinea remarc faptul că Renata Verejanu e un poet înnăscut. Altfel demult îşi alegea o altă cale, mai uşoară sau mai remunerată. Zic aceasta neîntâmplător. Renata e o femeie puternică, ştie să adune şi să convingă oamenii, e înzestrată cu multe calităţi de lider, deci putea alege altă meserie mult mai „bănoasă” şi mai onorată de timpurile pe care le trăim. Dar fiind marcată de o sensibilitate rară, a ales, spre binele ei, dar şi al celor care apreciază Cartea, chemarea sufletului, a inimii. E ştiut doar că scrisul, creaţia prin Cuvânt e o muncă grea, istovitoare şi care implică o totală dăruire… M-a impresionat la colega mea această temeritate, încredere, devotament şi perseverenţă în căutarea răspunsurilor (a pietrei filosofale) prin scris. Sunt calităţi rare date celor aleşi să spună lumii ceea ce simte fiecare, doar că nu oricine îşi poate spune prin cuvinte alese trăirile. Renata Verejanu are o poezie de tribun îndrăgostit de Adevăr, convins că-l deţine şi care îndeamnă la cunoaşterea şi susţinerea acestuia. Verva poetică a Renatei vine din firea-i nestăvilită, dar şi din marea dragoste pentru valorile unui Neam mereu pus la încercarea de a-şi recunoaşte identitatea. Este omul de creaţie pe care nu
l-ar putea face să tacă nimeni, nici ameninţările sau loviturile din faţă şi din spate. Pentru asemenea categorie de condeieri orice provocare a providenţei este un nou imbold ce le fortifică inspiraţia şi-i face să spună lucrurilor pe nume, fără teamă. Poeta mărturiseşte într-un volum, mulţumindu-le adversarilor, că-i ajută să devină genială. E o sfidare de poet pentru care arma graţie căreea apără adevărul, dar şi florile dăruite lumii, sunt Cuvântul. Renata a fost şi a rămas pe baricade. Prin Cenaclul „Grai matern”, dar mai ales prin „Micul Prinţ” – revista prin care promovează tineri înzestraţi, precum şi Concursul Internaţional care îi scoate pe arena mapamondului pe dragii noştri copii. O altă relaţie care ne leagă este Micul Prinţ, acest înger al Copilăriei, pe care şi eu l-am îndrăgit din adolescenţă.
Şi despre creaţia Renatei Verejanu aş avea ce să spun. Poeziile ei sunt sincere, profunde, inspirate. Mi-au plăcut volumele: „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” şi „Ofranda Omeniei”, iar versul „La vânătoare” îl recitesc deseori, ca pe un imn dureros
de adevărat care demască viciile omeneşti…
…E timpul vânătorii, de după tulpini
Zece arme ochesc o singură idee.
De frică glumele se îneacă în suspini,
Împuşcăturile se-adună în trupul de femeie.
E criză de valută intersufletească.
Loviţi în nervi ca-n pielea tobei seci.
Călcâiul îşi retrage mersul, să lovească
Pădurile bârfei cu ochii stinşi şi reci…
De-ar fi să-i spun colegei mele ce cred despre ea, aş spune cu toată sinceritatea: „Dragă Renata, ferice de omul care ştie să-şi facă din viaţă o sărbătoare… În acest sens, tu eşti o femeie fericită!”

Claudia Partole, scriitoare

O generaţie completă

Renata Verejanu a sfidat proletcultiştii din literatura de după 1990, care şi-au zis post-, pre-, neo- ş.a., spre deosebire de aceştia, poeta cultivând modernitatea poemului.
Poemele ei tradiţionaliste sunt moderne. Modernitatea sa vine din îmblânzirea formelor clasice.
Cărţile Renatei Verejanu creează imaginea unui scriitor dinamic, divers, viu.
Poeta n-a făcut poezie din pervertirea limbii, nici din profanare de sacru, nici din înjurături, cum venise moda. Ea n-a colaborat cu diavolul roşu. Dar nici cu cel de alte culori.
Renata Verejanu n-a abandonat versul, în aceste vremi de cumpănă pentru poezie, ci a scris, a editat, a popularizat, a trăit poezia.
E prezentă la ea o sete de concret, venită din foamea de ideal, un dor de real izvorât din aspiraţia către vis.
Realitatea şi visul devin sinonime şi se întrepătrund: ca o sferă de lumină – cu umbra ei răsfrântă în univers.
Poeta s-a lăsat privită de cuvinte, pe care le-a văzut în mişcare. S-a lăsat citită de propriile cărţi, simplitatea cuvintelor atrăgând profunzimi de sens.
Ea s-a găsit pe sine însăşi, prin copii (editarea revistei „Micul Prinţ”), prin colegi, prin poeţi, prin cărţi, prin participare la evenimente culturale şi nu numai.
Cu Renata Verejanu, noi, şaptezeciştii literaturii basarabene, devenim o generaţie completă.
Nicolae Dabija

OFRANDA CELESTĂ A POEZIEI
SAU MAGIA REVELAŢIEI

Şi mă simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi.
Sunt datoare cu-o iubire clipei
În care voi muri.
Renata Verejanu
I. Talentele fac marea cultură…
Cuvintele mele, pedepsele mele…
Renata Verejanu„
Visele-n zece volume” ale căutărilor lirice în Cuvânt ale remarcabilei poete sorocene/ocniţene de destin Renata Verejanu dezvăluie, tropic vorbind, o frunză de arţar multicoloră, curcubeică şi deică, aurie în mare, avântată în zborul autumnal al cunoaşterii de sine şi de lume în plan teluric sociouman şi ideatic şi nu numai druidic. Proeminentă în fond, prin întreaga creaţie inedită, editată pe cont propriu în mare, cu excepţia primelor două cărţi, acoperită metaforic dinspre armonie, etico-civic şi estetic, dar şi simbolic (a nu se uita că semnele ei astrologice sunt balanţa şi cartea; influenţată de Jupiter, are capacităţi literare deosebite şi-i plac în deosebi manifestările…), Renata Verejanu constituie de facto şi de jure, un fenomen în lirica românească interriverană deocamdată (dintre Prut şi Nistru) şi nu numai dintre cele două secole şi milenii (autoarea preferă mai mult catalogarea „poeta dintre milenii”…).
Trebuie „să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, vorba latinilor. Altfel continuăm în mod conştient să ne limităm la două-trei nume, deşi celebre, din capul listei (de grup, de generaţie, de orientare, direcţie etc.), ca şi altcândva, când nu era la modă literatura, arta literară, ci „Surogatele de iluzii”, gramian metaforizând, sarcastizând deci, adică uniformizarea panideologică etc. Nonveleitară şi antipandemonică, ci aliniată la cele mai moderne tendinţe paneuropene şi de acasă, tradiţional-moderne şi sempiterne, poezia renataverejaniană are un cult al frumosului dintotdeauna şi pentru totdeauna şi al ethosului, al civismului şi al lirismului unical, neafişat, însă propriu firii sale echilibrate, mereu pendulând organic şi imnic între armonie şi omenie, între echilibrism şi vizionarism, dictate de sus şi de jos, de tot ce-o exprimă cu de la sine putere.

Conştiinţa de sine a propriului scris este însăşi măsura de lucru a poetei care slujeşte dezinteresat şi animat „cuvântul ce exprimă adevărul”, eminescian vorbind. În această ordine de idei Renata Verejanu este o continuatoare forte de pe mai departe în linia armoniei celeste a liricii practicată în parte de predecesoarea talentată Agnesa Roşca – de asemenea unicală în peisajul nostru literar în sens de poezia armoniei şi armonia poeziei. Distanţa dintre generaţii, dintre módele curente ale acestora cu timpul, după aşezarea / cristalizarea fenomenelor şi conturarea deplină a modélelor, dispare ca hotar, ea devenind o punte de trecere simbolică, dacă nu un liant întru o evoluţie mai sigură a ars poetica şi în genere a scrisului. Or, o literatură în afara modélelor nu poate constitui generaţii, grupuri, orientări, direcţii etc. Talentele de când lumea fac marea cultură, inclusiv literară, poetică, în ultimă analiză.

Un poet adevărat este un cavaler al Adevărului, al geniului limbii sale materne, „suflet în sufletul neamului”, coşbucian rezumând. Renata Verejanu la propriu şi la figurat „trăieşte o viaţă de vis –/ O lumină prin soarta amară”, „gonind răul”. Ea „nu suportă frumuseţea perfectă”, deoarece „luciul” acesteia pentru locutoarea ei lirică „ascunde o umbră ceţoasă”, dacă nu „o tolănită-amiază – cochetă…”. De unde nici nu are evident „permis la ea în casă”, vorbind în tropii săi personali. Poeta deplânge cu durere „ora adevărului de sentimente oarbă”, prin care trec semenii noştri „… trăind ca boabele-n hambare: / Feriţi de stresuri, mângâiaţi de hoţi”. Mai mult, mesajul ideatic, sociouman al poeziei este unul generos, în deplină consonanţă cu durerile facerii, în cunoştinţă de cauză („Poţi să urăşti libertatea? Straniu… / Ce altă putere-a naturii te-alină?/ Ecoul stelelor încoronează craniul/ Şi nici cu-o rază nervii nu-ţi anină. // Să plângi la sărbători? Păcat…”). Locutoarea lirică (alias autoarea), aidoma „furtunii” („Furtună-s, nu aprinsă de chibrituri – / De ultimele evenimente din ţară. / Greşelile ne-au troienit inima cu riduri, / Şi anii toţi au mutra voastră amară”) le insuflă încredere în sine, arătându-le calea spre lumină („Mergeţi pe mâini când timpul stă-n picioare, / Vă luminez pe gratis şi vă trezesc pe toţi”), îndemnându-i pe contemporanii săi să spere, să se deştepte odată („Nu-s furtună, nici tristă, nici stăpână / Pe chinurile-n floare care te străpung, / Ci-s gata până-n iluzii să-ţi întind mâna, / Să şterg de pe fruntea-ţi palidul amurg”). Invocarea „aplauzelor” („Aplaudaţi”), ca şi a „ploii” de altfel („Plouă în mine”), este una dictată de anume circumstanţe istorice, legate de mutaţiile vremii, de mersul înainte al ei deloc uşor („Dezrădăcinaţi ploaia din mine – / sufletul dezrobiţi. / Dezrădăcinaţi ploaia/ Ce nu-ncape în statura mea, mijlocie…/ De unde în ploaie atâta furie? // Plouă fiecare moleculă, fiecare atom – / E ura sau bucuria mea de om?…”). Lupta cu sine întru sine şi întru noi, întru prosperare, transformare este una dificilă şi nu de o oră sau de o zi, ci de ani şi ani la rând (a se vedea piesele „20 de ani de independenţă”, „A fi liber şi independent”, „Un august al independenţei”, „Teze la o conferinţă” – poezii de factură socială de care şi marele Goethe nu s-a înstrăinat vreodată…), ea necesită din partea tuturora răbdare şi pricepere, înţelepciune şi participare deplină, animată şi dezinteresată. Oricum, „lupta” la Renata Verejanu se confundă dialectic cu „viaţa”, cu „sărbătoarea” acesteia pe care distinsa şi revoluta poetă „a ştiut să o facă”, conform destinului ce-a ales-o („Amănunt”, „Îngerul reîntors în creierul meu”, „Fulger cotidian”, „Singură”, „La o margine de ieri”, „Fără stăpân”, „Simplu vers de dor”, „Plâng flăcările-n mine”, „Să-ţi laşi dorul”, „De-ajuns”, „O lacrimă…”, „Cuvintele mele”, „Pe un simplu deal”, „Proptele” etc. – poeme cu rădăcini adânci în viaţa cotidiană, în traiul mirean…).

Dinamică şi ludică, orfică şi gnostică, poiezicerea scânteietoare a autoarei se întâlneşte în punctele ei fierbinţi incandescente cu cele ale altor poeţi de vocaţie reflexiv-lirică, cum este cea eticistă sau gnomică a neuitatului înaintaş Gheorghe Vodă sau cu cea a lui Mihail Ion Ciubotaru, deşi desenul lor ideatic şi imagistic e întotdeauna altul, diferă, însă domină acelaşi suflu însetat de omenie şi iubire, acelaşi dor de participare indirectă la mişcarea din loc a carului, la rezolvarea problemelor acumulate de ani. Însăşi „ziua” – un alt motiv-cheie preferat – ne aminteşte de-o preocupare prezentă şi în căutările febrile ale lui Ion Hadârcă („Zilele”) sau ale lui Vasile Micu („Zilele albe”): „Între malurile zilei sunt prins precum un peşte: / Inexplicabilă forţă a omului trudit”. Este o mare bucurie a te considera printre cei care fac ceva, netrecător, fenomenal care contribuie prin ceea ce creează la propăşirea unei culturi, unei civilizaţii, în ultimă instanţă. Or, cultura este templul, tezaurul de aur al acesteia. Deşi pegasul zboară, totuşi, este „înhămat” la trăsură sui-generis a patrimoniului nostru cultural-spiritual. Printre cei înzestraţi dintr-o generaţie sau alta, alături de consângenele sale de vază în frunte cu legendara Leonida Lari, se află şi numele Renatei Verejanu, nume care se înscrie pregnant şi firesc pe bolta liricii autohtone şi nu numai, cu de la sine putere graţie întregului efort cultural-artistic pe care l-a depus distinsa poetă-luptătoare bonomă, plin de dăruire şi har dumnezeiesc.

II. Între omenie şi iubire
Pe rugul nemuririi am să ard deplin.
Renata Verejanu

Metaforică şi melopeică („August şi noi”: „Mă va recunoaşte careva nu după nume / Ci după durerea din vers?…”; „Anotimp sufletesc”; „Modestie”: „Când cerul zilei se loveşte de cerul nopţii / Poate că numai pe mine mă doare?”; „Coroana mamei”: „zadarnic anii din viaţa mea o rup – / Voinţa ei mă află pe oriunde”, imnică şi rapsodică („Gânduri de perspectivă”; „Chişinăul în aşteptarea lui Eminescu”: „În felul unui fulger să mă scrii / Cu versu-mi, peste-un veac dacă se-ntoarnă”), meditativă şi incisivă („Ideea demagogului”; „Vocale şi otravă”: „Spice-n boabe mi-s gândurile coapte, / Ele vor naşte-o inimă care mi-a răspunde”: „Între cer şi pământ”: „Cerului cine-i aude vreodată plânsul – / Planeta întreagă îi încape în piept”; „Gând şi gândire”; „Improvizare”: „Viaţa mi-e durerea după care-am plâns”; „Zâmbet”: „Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară” etc.), poezia solar-autumnală de-o densitate şi febrilitate tropică aparte a Renatei Verejanu este una avuabilă, concret-sensibilă, palpabilă şi agreabilă („Adevărul nu se dă hăcuit în surcele” relevă personajul liric din poemul „Marele marş”…), clocotitoare de sentimente socioumane netrecătoare, perene şi atitudini profund interioare, personale. Eminamente etico-civică şi stoică finalmente, ca şi lumina argintie a crizantemei, poiezicerea autoarei adună într-o singură imagine tot focul trăirii criptice, dar totodată reale şi nu imaginare („Beznele”; „Trăiesc în privirea ta”: „Să nu fugi de-acasă cer de dimineţi”), ea având darul ceresc al irizării curcubeice revelatoare şi întotdeauna mereu revoltătoare – apotropeul poetei („În suflet mi se făcu foame şi sete/ De vârsta care nu mi-e de-ajuns”).
Existenţial-onirică şi pictural-ludică versificaţia modernă a Renatei Verejanu aduce pe mai pe departe cu un „Oftat închis în auz”, vorbind în propriul ei trop oximoronic, copios şi oneros cu asupra de măsură, tutelat de-o cenzură alexandrină („Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi: / Vor, patru anotimpuri flămânde de mine, / Serviţi. // Istovită de anii mei, nu încap în nicio oglindă/ A celor patru zări; ca focul în lemne/ Surâd blândă. // Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz, / Nu-l goneşte nicio rugăciune, nicio sudalmă – / Preludiu confuz. // M-am răspândit ca un zbor neterminat/ Din casă în casă, din palmă în palmă – / M-am înălţat / În numele de Mamă”.

Fireşte, sunt multe piese inspirate şi originale în acest volum antologic apoteotic „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” care trădează o mare poetă existenţială/filouzică, vitală, în sensul că poiezicerea este pentru Domnia Sa ceva necesar şi ideal, un dat de a cânta/ celebra tot ce-i măreţ, frumos şi etern, dar şi de a polemiza incisiv cu existenţa contemporană, mai bine zis cu respectabilii domni contemporani aflaţi în graţiile puterii şi averii, vorba vine, de care depinde într-o mare parte/măsură mersul favorabil al lucrurilor care duc uneori din rău tot în mai rău din păcate. Poezia în atare sens este şi o chemare indirectă spre ispăşirea păcatelor socioumane secular-milenare privind nu numai criza ethosului nostru ca logos, dar şi pe cea pur filouzică / existenţială, privită de pe culmea auctorială a „Fâşiei de viaţă”, momentană şi verejaniană totalmente („N-am avut nici timp să adun măcar/ Din necazul vieţii ce e mai amar, / Şi să scot în seară dincolo de-amurg/ Mica-mi bucurie, iarăşi n-am ajuns. // N-am ştiut deloc soarta să-mi reţin, / Nu-ncăpea, sărmana, în acest veac de chin, // Îşi luase zborul către-un veac aparte – / O aripă a ei zace-n trista carte. // Nu m-am sprijinit de nicio tulpină – / Cred că ceasul meu, totuşi, o să vină, // Şi va bate calm pe acest pământ: / Poate am fost eu, poate-al meu cuvânt. // Nu ştiu cum vă pare, rece sau fierbinte, / Ţin minte atât: nicicând, el nu minte. // Deschis totdeauna spre suflet, mărinimos, / Îndureratul cuvânt stăpânit în os”).

Anume „deschiderea spre suflet” şi este caracteristica principal-principială a vitalismului versificaţiei poetei ocniţene şi citadine oricare i-ar fi racursiurile tropice şi etico-civice, polemice sau ludice. Oare nu de aci şi glasul vertical-temerar marcat de sinceritate şi de dăruirea dezinteresată vocaţiei cu care a înzestrat-o Cel de Sus („Să fii poet cu inima de ceară? / Să n-ai durerea graiului şi nici grijii de ţară?/ Să plângi planificat o viaţă întreagă – / Cu raiul sau iadul faptele-ţi te leagă?… // Decât un suflet ostenit – mai bine nicidecum. / Ochiul vostru plictisit foarfece-al meu drum./ Graiul, numai el, e soarele blajin, / Tu zborul nu-i lega şi nu-i turna venin.//Laşii, printre buze, numele-mi scrâşnesc, / Păduri învineţite răsuflă vânt de toamnă…/ Cu cinstea, cu-adevărul muşcat-am dintr-un măr, domnesc: / De-aţi şti această bucurie ce înseamnă…// Independent să se nască nu poate orişicare, / Şi-apoi n-a fost veac lingăi să nu fi avut./ Dar neiertată-i crima, uitând de remuşcare, / Ei viitorul propriu de mult şi l-au vândut.”)?… Poemul de faţă o pune alături de colegele ei de breaslă în frunte cu Leonida Lari şi în parte de cea a distinsului înaintaş Dumitru Matcovschi, de asemenea, alesul armoniei şi echilibrului civic şi deic prin manifestul sociouman exprimat lapidar şi cu cea mai mare sinceritate. Faptul a fost remarcat de I. Druţă, I. Stavschi, V. Ladaniuc, M. Cimpoi etc. Relaţia om-societate este una alimentată de bucuria şi demnitatea de a trăi adevărul deplin dinspre inimă şi conştiinţă, dinspre omenie şi iubire de a respira cu aerul lui dumnezeiesc şi de a aspira dimpreună la acasa, la destinul nostru naţional şi nu la unul de turmă rătăcită şi asuprită. Aceasta e „Orientarea” poetei, stelei ocniţene Renata Verejanu, care-şi are, vorbind în propriul ei trop multiaspectual şi fundamental, cultural-spiritual, „Soarta zilei săpate adânc între omenie şi iubire”.

Ceea ce o delimitează net pe distinsa creatoare revolută în peisajul liricii românești este oralitatea firească a limbajului sui-generis, de acasă şi dozarea ideatică a mesajului, metaforismul şi civismul venind din interior, ca şi cum de la sine, întru constelarea gnostică şi crizantemică a ars poetica.

III. O legendă vie, cu rază de stea…
Sunt prezentul, ascult legenda
Stelelor aglomerate.
Renata Verejanu

Fără a-i fi streină realmente niciodată tenta eminamente polemică, distanţat-ironică sau pedagogică, altfel vorbind, poezia iradiantă cultivată de Renata Verejanu o înscrie printre înaintemergătoarele noastre personalităţi literare ale momentului nu fără efortul ei titanic, cu adevărat matern, şi de lider de a practica şi alte mult prea necesare activităţi culturale sau socioumane relevante dintr-o necesitate interioară apodictică, cum sunt cele legate de desfăşurarea Festivalului-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii „Micul Prinţ”, ajuns la cea de-a nouăsprezecea ediţie, printr-un dialog cultural original dintre popoare, proiect unic în felul său în spaţiul nostru autohton şi nu numai, realizat printre altele împreună cu fiul său Dan Verejanu. Nu mai vorbim de seratele de creaţie de la licee, de la baştină, din cadrul proiectului „Microfonul Liber şi… Independent”, de la Salonul Internaţional de Carte, de la Cenaclul „Grai Matern” etc., unde dna Renata Verejanu îşi demonstrează din plin capacităţile organizatorice şi oratorice, pline de curaj, de demnitate, profesionalism şi verticalitate socioumană, de magnetism cultural-spiritual, unde poţi rosti dimpreună cu locutorul liric blagian din „Marea trecere” memorabilele cuvinte „…opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”. Demn de reţinut că la una din şedinţele din martie 2008 a Cenaclului „Grai Matern”, îşi va lansa cele 9 cărţi în trei volume, în culorile tricolorului. Tot aici distinsa Doamnă a Culturii îi va oferi din partea OMCT Premiul Omul Anului înaintaşului, celebrului Grigore Vieru. Renata Verejanu ca poetă, civică şi imnică, polifonică, revolută în adevăr, ca activistă literar-artistică şi cultural organizatorică devine o personalitate activă demnă de titlul de Om Emerit al Republicii Moldova, de care se învredniceşte doar abia pe timpul interimatului prezidenţial al Dlui Mihai Ghimpu (31 mai 2010), activităţile ei dezinteresate fiind preţuite mult prea târziu faţă de cele ale colegilor săi de breaslă. Dar mai bine mai târziu decât deloc. Pe când însă celelalte multe pe care le merită, inclusiv Ordinul Republicii şi desigur Premiul Naţional? Energia inepuizabilă a acestei onorate şi inestimabile Doamne a literelor noastre şi a culturii fără egal în viaţa cultural-spirituală a Neamului nu întotdeauna a avut priză la contemporanii săi, aceştia neluându-i în seamă eforturile constructive şi abilităţile unicale de consolidare a societăţii scriitoriceşti şi a celei civile. Să ne mai mire atunci oare faptul de ce şi-a înaintat pe timpuri candidatura la funcţia de Preşedinte de ţară? Oricum, Renata Verejanu este un nume înscris în memoria Luminii ca o proeminentă poetă nativă marcantă pentru cultura naţională, dacă nu consilierul de taină al tuturor mutaţiilor şi festivităţilor produse în mediile literar-artistice de la noi, manifestându-se ca o legendă vie bonomă a mai multor generaţii pe care le-a iradiat cu raza ei de stea a armoniei şi a echilibrului sufletesc etico-civic şi imnic totodată, în tot ce a făcut cu multă dăruire, cu toată nestinsa ei Omenie şi Iubire faţă de tot ce-i al casei şi al duhului.
Generaţia şaptezeciştilor a avut desigur un mare noroc de un talent rar cum este Renata Verejanu poate mai mult decât altele, deoarece distinsa creatoare, marcată fiind de universalitatea spiritului (simbolizată de cifra 4 (2+2) după Pitagora; se naşte la 22 octombrie, în plină toamnă pe-o brazdă din ţarina baştinei, de vreme ce părinţii se aflau pe atunci la muncile agricole veşnice ale câmpului…), a contribuit din plin la consolidarea generaţiilor. În felul acesta a mai încetat parcă mâncărimea între generaţii şi scriitori. Poeta ocniţeană de la Verejeni, pământeanca celebrului Emil Loteanu, cineast legendar şi poet de marcă al „Zbuciumului”, organizează mai multe serate literare de neuitat (între care lui Gheorghe Malarciuc și Vlad Ioviță, lui Petru Cărare, lui Ion Vatamanu, Maria Cibotari – cu prilejul Aniversării de 80 de ani de la naștere, care se dovedi a fi prima serată artistică la baștina celebrei cântărețe, lui Dumitru Matcovschi – manifestare literar-artistică, conscrată vârstei de aur a poetului aflat pe patul suferinței, după tragicul și fatalui accident…).

Nu mai zicem de propriile ei „sărbători” la Bucureşti de trei ore sau la Chişinău, la baştină sau de lansările de carte, cum a fost cea de la şedinţa Cenaclului Grai Matern de la Biblioteca Onisifor Ghibu, unde Anatol Codru avea să mărturisească sincer că autoarea „are o poezie metaforică” şi este primul poet care seamănă cu autorul antologicului volum „Piatră de citire”…”. Tot Domnia Sa avea să mai „recunoască” dealtfel că „nu a ştiut că Renata Verejanu este un mare poet”. Este o bucurie nespusă desigur, orice-am spune, pentru un scriitor chemat, când munca lui e apreciată nu de altcineva, ci de alt scriitor la fel de ales şi de talentat. Este un triumf pentru conştiinţa naţională. Până în acest moment însă calea de creație a autoarei a fost așa cum a fost. Dar se știe că întro societate, ca cea a socialismului dezvoltat până la putrefacție, orice început de bun augur era înăbușit din fașă. Situațiile critice prin care i-a fost dat să treacă mereu inspiratei poete de destin Renata Verejanu au fost multe, dacă nu inonmbrabile, și dintre cele mai ”paradoxale”. Unii, bunăoară, dintre ”tovarășeii” și neprietenii săi de condei de altă dată se conduceau firește de linia de fier a partidului comunist, ce mai. Alții, ănsă, sub acoperire ideologică, își demonstrau competența alimentată de asentimentul ”omul pentru om este lup”, ca-n ”jungla capitalismului” (P.Cărare) sovietic, în care distinsul eronist și-a aruncat tolba de ”Săgeți” în plină evoluție a stagnării brejneviste cu riscul de-a fi marginalizat pentru totdeauna de cei cu pâinea și cuțitul în mână.
Deși manuscrisul autoarei făcuse barbă vre-o zece ani la rând la Uniunea Scriitorilor, în cele din urmă i s-a înscenat o discuție a primei cărți (în manuscris…) mai mult pentru o răfuială fățișă. Recenzentul extern M.Dolgan a criticat-o fără niciun drept de apel, învinuind-o de câte în lună și în stele, și chiar și de agramație ( gen ”pân” ce soarta îmi mînânc”). La care regretatul Liviu Damian i-a replicat exegetului că ”asta-i metaforă”. Intrând tocmai în acel moment în sală și auzind criticele vehemente ale recenzentului, ceru numaidecât manuscrisul autoarei de la G.Vodă, consultant. După ce îl deschise la întâmplare, începu să citească cu glas tare poezia ”Balansuar”. Apoi zise: ”Eu mi-aș pune semnătura oricând sub o atare lucrare. Sunt pentru editarea volumului”.

Astfel a fost depășită încă o barieră a poetei spre publicul cititor. La editură însă, unde urma să fie depus manuscrisul, s-au ivit alte piedici, pe care le-a învins grație celor curajoși și competenți, responsabili de cuvântul scris. Unicul care a susținut-o ferm până la apariția plachetei de debut s-a dovedit criticul vertical Ion Ciocanu, care printre altele i-a spus autoarei că toate ”relele” se trag de fapt din ambiția/invidia celor care se simt depășiți de Dumeata și apoi nu ești omul cuiva de la Uniune… Este un adevăr amar, deaorece, toți suntem al celui de sus și nu ai grupărilor etc. Calea spre cititor și spre carte a Renatei Verejanu așadar a fost una grea, departe de a fi presărată cu flori de busuioc. Nu putem trece nici peste numele înaintașului Gheorghe Malarciuc, care special a venit personal la sediul uniunii pentru ași prezenta recomandarea de primire a Renatei Verejanu în rîndurile USM pentru contribuția ei literară preeminentă.
Vocaţia adevărului, care pentru inima ei e „hrincă de cer”, în poezia verejaniană se împleteşte nevăzut şi iscusit, organic şi deic cu cea a lirismului propriu izvorât din trăirile adânci ale clipei şi ale sentimentului de Om al Acasei, al cetăţii. De unde şi ideea de creator, a condiţiei lui relevate în însuşi titlul antologiei splendide („Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare”), dar şi în mai multe piese ale volumului de excepţie, deoarece îmbină munca de albină-regină a Poetei cu cea de manager a scriitoarei şi a Omului de cultură, de ferment celest şi magic al vieţii socioumane. Ne referim în definitiv nu numai la „O lacrimă…”, (care alături de celebra poezie „Şi lacrima…” a lui Petru Zadnipru, a înaintaşului şi pământeanului său, se prezintă ca o piesă antologică, de mare respiraţie universală şi nu numai naţională, demnă de cea mai mare atenţie din partea cititorului. Or, zice bardul de la Sauca: „Şi lacrima-i un cântec fără nume, / Şi lacrima-i un strigăt fără glas./ Mai zicem triste cântece pe lume, / Pe lângă multe triste ce-au rămas”.

Contemporana noastră, Renata Verejanu, preluând simbolic ideea de „avere”, cântată în stil gogian de neuitatul premergător, ni se mărturiseşte astfel, fără a neglija sentimentul elegiac-tradiţional, ci imprimându-i o notă nouă şi nobilă, de continuitate: „O lacrimă… Ce fel de bogăţie?… / Îmi aruncaţi reproşul, indignaţi. / O lacrimă rămasă-ntre bărbaţi/ Ca un simbol de mare omenie.// O lacrimă ce şi-a pierdut stăpânul/ Şi cum de moarte oare s-o salvez?/ Când ea încă nerotunjită-n văz/ O zbughi din ochii mei cu plinul. // O lacrimă din an în an purtată/ A bucurie şi a mari dureri… / Cu-o lacrimă acuma-s mai bogată), / În ea se vede ziua cea de ieri…/ O lacrimă… e cheie ori lăcată?…”. Diferite ca mesaj, ca ideaţie, piesele date se apropie prin ofranda celestă a omeniei şi prin mirajul sonor al revelaţiei divine. Aceasta se vede, se simte numai la lectura operelor poeţilor mari, a creatorilor de mare şi incontestabilă vocaţie lirică şi mistică eminamente. De aceea cei care vor citi poemele „Cuvintele mele”, „Pe un simplu deal”, „Proptele”, „Sărut nunta de aur a părinţilor mei”, „Cerul din seringă”, „Pictorul”, „Înotătoarea”, „Sorbona” (consacrată profesorului său, criticului şi prozatorului Vladimir Gusev), „Numind iubirea”, „Nopţi târzii”, „Fiecare cu statura sa”, „Nopţi albe mă adună”, „Mica mea bucurie”, „Plină de pace”, „Înţelese Europa”, „Flamenco” (Lui Federico Garsia Lorca), „Căldura Patriei”, „Zăpadă pentru bărbaţi”, „În afara iubirii”, „Amurg de soare”, „Primele cuvinte”, „Soartă atotvăzătoare”, „Să mai trăim o zi”, „Intenţii sănătoase”, „Omul-lumină”, „Dreptul la mamă”, „Cu fruntea către cer” etc., în care nemaipomenita Poetă Renata Verejanu, „omul lumină”, „descoperă proaspete nuanţe/ În glasul fiecărui verb”, vorbind în propriul trop al Creatoarei, convinsă prin vocaţie că „Înaltul către naşterea omului prodigios coboară”, deoarece el „Pretutindeni înteţeşte fierberea şi ţine/ Un loc de intrare în nemărginire”. Locul pe care şi l-a cucerit mirifica Albină-Regină de la Verejeni în creaţie este unul aparte, dat de soarte, menit ”să taie cu sabia-n greşeală”. Lupta deschisă cu strâmbătăţile vieţii capătă un caracter satiric în scrisul autoarei, pana ei inspirată dând discursului o ţinută expres-polemică, necruţătoare sub toate aspectele, ca-n poemul „Gest de mulţumire”, bunăoară: „Saltă-n hohote tăcerea, / Poate cugetul meu tânăr/ Scutură vreun guturai?/ De mult chin ficatul serii/ Îşi descarcă-n lume fierea. / Tu, drumeţule prin veacuri, / De la graiul meu ce vrei?…/ Când durerile aleargă/ din călcâi până în ochi, / Când dezleg fulgerul urii/ În tăcerea unei gropi/ Peste tot lingăii lumii…/ Eu nu cer să mă scuzaţi/ Ci vă scuip direct în faţă, / Domnitorilor castraţi…”. Oricum, în atare cazuri versul poetei vertical-originale este unul dinamitard şi tunător. O altă piesă, şi anume cea intitulată „Drum spre adevăr”, scoate în relief însăşi condiţia umană pentru care se luptă locutorul /locutoarea ei liric/lirică („Să scoţi din inimi cea beznă adâncă?! –/ Omul care e om întuneric nu mănâncă// Iată-mă-s: potecă-fulger, dar n-o să omoare./ Trezi-vă-va la luptă hrinca de pâine, pelinul…/ Nesomnul ciopleşte veac nou peste zare/ Şi arde în suflete paşnic căminul”). Poeta e conştientă de vocaţia cu care a înzestrat-o Natura/ Providenţa, de aceea consimte că pentru Domnia Sa „cântecul” neîndoios este ca pentru orice creator în lege o „osândă”. (Ion Druţă, printre altele, are un atare titlu de carte sugestiv-polemic, în sensul nobil al cuvântului – „Osânda căutării”.).

Starea totală sau „matinală” dintre trezie şi vis este una deloc romantică, ea developează din interior dispoziţiile de lucru ale locutorului ei meditativ-liric privit prin „ceaţa” „panoramei” cunoaşterii de sine şi de lume, trecută iniţialmente prin „indiferenţă”, prin „ura vreunei femei”, apoi prin „înjurătura oprită în gât” şi finalmente prin „Culoarea-i oricând preferată: / Palidul şters – sunet răguşit” („Câteodată în vis i se arată/ Cum că nu e mort, ci ar fi trăit”). Este în poiezicerile Dnei Renata Verejanu, care e „însuşi zborul”, un dor necontenit, o sete inepuizabilă de sine dinspre adevărul întreg. O dovadă elocventă în acest sens ne poate servi şi piesa „Ploi devremi”, dealtfel scrisă, ca mai toate poeziile autoarei de la persoana întâia, explorând trăirile adânci ale eului, paralel şi totodată interdependent cu cele ale firii, faţă de care creatoarea manifestă întotdeauna o dragoste aparte („În clocotul ploilor devremi / Eu am răzbit cu gândurile toate. / Zadarnic încerci c-un fulger să mă chemi/ Din acest refugiu nici timpul nu mă scoate. /Rămân în ploi, şi hohotul le-ascultă / Când peste lume se repăd torente, / Fiecare strop îmi este ca un scut, / Şi fraze fără sens nu-mi urcă în ureche. / Iar ploile îşi ţin discursul, ţin…/ Căci despre viaţă ştiu să tot vorbească. / În vorba lor eu sângele îmi alin, / Când inima de tristeţe începe să bolească. // Dar dacă ploaia ţine drum spre grâne, / Spre casa unde-n leagăn prunci visează – /Durerea sângelui eu o retrag din vine,/ Şi inima e mândră că anume ea veghează, / De parcă-i sănătoasă şi fără nicio rană, / Şi-n lume nu-i de ce să te mai temi …// Mă simt câteodată că-s orfană/ De ploile acestea prea devremi”). Frumuseţea firească şi luminiscentă în acelaşi rând a tropilor, suprapusă pe supleţea ideatică a căutărilor, dă naştere acelui echilibru sufletesc, psihologic care şi face accesibilă calea spre armonie, spre dialogul intim cu firea, cu întreaga creaţie divină a Celui de Sus prin intermediul „ploilor devremi”.

IV. Între echilibrism şi vizionarism

Sunt molecula ce-a respiră mileniul trei.
Renata Verejanu

Poezia este ofranda celestă a Poetei pe care o dăruie alor săi de decenii la rând cu aceeaşi sete nestinsă, neînvinsă de nicio vicisitudine existenţială. Mai aproape ca toate de inima Creatoarei a fost şi este întotdeauna în pofida tuturor circumstanţelor mai mult sau mai puţin prielnice activităţii sale literare de un ordin sau altul ideea de Om. De la poezie la cântec versurile Dumneaei au avut acel dar vital şi imaginar al cuvintelor de a ne purta pe urmele de foc interior şi de noroc omenesc ale personajului ei liric (alias ale autoarei…) înaripat de duhul zborului şi de chemarea de a înălţa şi de a celebra ideea de Om şi de Adevăr, de a ne contopi firesc cu însăşi imaginea de trăire dinspre tot ce-i frumos şi netrecător. Deceniile de activitate fructuoasă şi generoasă cristalizate în scrierile ce i-au marcat destinul au relevat în fond atât făgaşurile liricii etico-civice, practicare de autoare dintr-o chemare de acasă, de Sus şi de jos, în speranţa unei manifestări fireşti evolutive pe măsura eforturilor intelectuale şi literar-artistice cu de la sine putere. Mai mult, de la volumul de debut din 1975 „Până la dragoste” la antologia de autor „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” (2012) Renata Verejanu, care a cunoscut prin publicaţiile în alte limbi europene şi din spaţiul exsovietic de altădată, din secolul al XX-lea, o nouă ascensiune în prodigioasa ei activitate scriitoricească propriu-zisă, se evidenţiază ca o individualitate distinctă în peisajul literelor noastre. Este meritul Domniei Sale ca a ştiut să-şi organizeze astfel modul de viaţă şi de activităţi diverse, să-şi consacre întregul talent cu vârf şi îndesat prin promovarea inspirată a altor autori, modele, forme literare care într-un fel au dat strălucirea cuvenită tabloului general al unui segment mai mare sau mai mic din cadrul sociocultural şi existenţial al momentului absolut dezinteresat, și nu doar din simplul motiv de a spori în arealul moldovenesc/românesc necesitatea ideii de noi pe nou, dintr-o perspectivă superioară şi multilaterală a cunoaşterii angajate de sine şi de lume, de poezie şi adevăr, idee care a prins şi continuă s-o preocupe mereu pe scriitoare şi mai departe. Se vede că acesta i-a fost dat să-i fie datul. Poezia a devenit viaţa ei interioară şi de toate zilele. Născută la hotarul dintre balanţă, echilibrism, şi scorpion, vizionarism, întreaga viaţă distinsa creatoare a căutat să-şi bucure contemporanii din puţinul ei mult cu ofranda celestă a Poeziei sau cu magia revelaţiei pe care le poartă în sânge şi a căror prezenţă o simţim de la carte la carte în tot ce a scris şi a editat pe cont propriu întru binele nostru al tuturora, al creşterii sufleteşti, spirituale („Cu ce-s de vină, / Ziduri dărâmate, de ce-mi mâncaţi umbra / Lăsată de lumină?…/ Să mă sărăciţi spiritual?! / Un alt soare în ochi a răsărit, / Zidule brutal”).

Tăria de caracter a locutorului liric verejanian de „a nu se supune gândului rău”, de a se împotrivi tenace indiferenţei („Nepăsare, nu mi te da cu împrumut. /…/ Degetele lungi şi darnice mi s-au născut / Să crească bucuria omenească”), „Zidului pe nume mită” („Mită un scaun în prezidiu. / Mită un trust industrial, / O noapte în doi, ba şi un piedestal”), contribuie în fond la cristalizarea unor atitudini poetice/auctoriale net superioare scriitorilor de tot soiul, de vreme ce ei „au condeie”, vorba lui Arghezi: „Poetul nu vrea să moară, şi eu nu mă mir. / Teribilă artă întruna să aduni: / Pietre pe zid, pe burtă grăsime, / Pe suflet tăciuni…”. Or, „zidul-oglindă” care focalizează şi trădează toate racilele vremurilor noastre este unul înspăimântător. Şi poate fi demolat doar prin omenie şi armonie, prin dăruire dezinteresată, printr-un mare curaj şi echilibrism sufletesc, dumnezeiesc, printr-un dar foarte rar care se numeşte vizionarism, contaminat de cultul Luminii, Soarelui, cult care ridică poezia Renatei Verejanu la rang de trăire originală dacapo al fine. Nu zadarnic înaintaşul Em. Bucov remarca în cuvântul înainte la placheta lirică de debut a poetei că „autoarea, deşi e la prima cărţulie, totuşi e originală. Originalitatea, sublinia Domnia Sa, e autenticitate, e expresia propriilor tale structuri sufleteşti”. Un elogiu mai elocvent greu de presupus la început de cale, de carieră literară. Har Domnului că Em. Bucov a avut întotdeauna acest simţ înnăscut al măsurii, al frumosului şi l-a susţinut cu brio ori de câte ori a fost nevoie. Este cazul poeţilor P. Zadnipru, L. Lari, R. Verejanu etc. pe care i-a sprijinit sufleteşte, binecuvântându-le dreptul la creaţie, la cuvintele inspirate. Din 1975 până în 2012 scrisul poetei noastre s-a îmbogăţit de nespus. Dar ceea ce a contribuit incomensurabil la consolidarea lui etico-civică şi metaforică a fost şi este sentimentul demnităţii umane, verticalităţii lui echilibrate şi expresiv-armonioase. De aceea „versul ei, ca un sfredel, zidul dărâmă”, zidul „gândului rău”, zidul „mitei”, zidul „nepăsării”, zidul „modei” ce „sufletul i-a sărăcit”, i-a complicat „Existenţa, unic alfabet”. „Ce popor? O! Zidul vieţii / O să-l treacă? Cum să înveţe / Când cu inima îs orbi…”, se întreabă aidoma unui mistic personajul reflexiv-liric verejanian, plin de compătimire faţă de semenii săi îngenuncheaţi de zidul fatal al sorţii, în vreme ce „Necinstea singură ospătează la masă”, iar „Adevărul” rămâne „negrăit”. De unde şi chemarea: „Degeaba de unul singur m-am izbit în zid”/ N-a rămas pe faţa-i nici urmă de rid”, conchide locutorul liric al poemului „Zidul”, convins că „l-a căpătâiu-i Revoluţia rămâne să steie”.

Însăşi formula magică şi mistică de adresare a sosiei lirice verejaniene către viaţă este una pe potriva armoniei poetei, echilibrului ei sufletesc, firii ei dedate omeniei, ofrandei celeste a poeziei sau magiei revelaţiei („Ah, cum i-aşi chema pe călăi / Să sorb tot veninul din ei, / Să-i fac foarte buni pe toţi… / Nu mai vreau morţi, neam plin de morţi”). Ruga către trădători de asemenea divulgă un poet al omeniei şi al balanţei spirituale, menită a salva, îndruma şi lumina neamul şi nu a-l arunca în sorbul dezastrului („Ah, rog trădătorul conştient: / Nu vinde iubirea, nu vreau popor impotent, / Nu vreau pe zare cetăţi de cenuşă / cuvinte otrăvite are dorul în guşă. //…// Ah, semenilor, atât de lacomi, ah! / Cum v-aş pălmui îndelung, / Cu şirul neamului meu de valah…/ Minute pentru voi nu-mi ajung”).

Alte piese „semănând idei umaniste” şi emanând „energia iubirii”, între care: „Colind de la mama”, „O viaţă în taxi” („Că ai avut parte de sex şi comerţ./ Şi nu ai avut noroc să cunoşti iubirea”); „Concurs de tăcere” (Academicianului Mihai Cimpoi); „Verbul trăiesc”, „Sfintele Paşti şi îndrăgostiţii”, „Sacrificarea”; „Meritul tău”; „Metafora economisită”; „Aleea crinilor în floare” (în care „râde durerea”); „Destin”, „Copilul meu dintâi”, „Provocaţi-mă, să devin genială”, „Dorul”, „Intru în viaţă”, „Ore întârziate” („Ce să zic, ore-ntârziate?/ Soarta mea nu ţine de voi. / Măcinaţi întruna, mori stricate, / Nu făină faceţi, ci numai gunoi”); „Uşile sorţii”; „Veghez viaţa” („O taină în firimituri nu se împarte; / Văzduhul în ceruri e fără hotare”); „Respiraţia moleculei”; „Triunghiul Bermudelor”; „Noţiune de zâmbet” („…un zâmbet de poet / Te-a bucurat sau… omorât încet…”); „Nu fac schimb” („Spre nenorocul meu, mi-i dat să intuiesc / Prea marele noroc frumos ca să trăiesc”); „Bucuroasă că ard de un veac”; „Noţiune de neam” („O fi fiind mai bun traiul undeva, în apus, / Dar nu schimb pe-un val, / Nici pe-un ocean roua dimineţii”); „Balansoar” etc., etc.) confirmă pe de-a-ntregul talentul poetei ce şi-a dăruit toată viaţa cuvintelor, ofrandei celeste zi de zi, an de an, decenii la rând cu toată ardoarea vocaţiei ”plină de mirare” şi de mirajul indescriptibil al revelaţiei. Harul de poetă şi de eseistă, de editoare şi de cenaclistă etc. îl denotă întreaga ei activitate efervescentă de la A la Z pe parcursul a patru decenii în cinstea literelor române şi a triumfului ideii de poezie şi omenie, de iubire şi trăire plenară, armonioasă şi vizionară în Cuvânt, în cea mai mare comoară a Neamului şi a Nemuririi.

Poezia, oricum, pentru Renata Verejanu, pentru poeta aleasă a Verejenilor ocniţeni/soroceni este şi luptă, şi muncă, şi speranţă, şi credinţă, şi cinste, şi dăruire, şi mai ales Iubire. Odată, întâlnindu-se cu legendarul poet-luptător al fiinţei noastre naţionale Grigore Vieru, autorul volumului „Fiindcă iubesc”, maestrul o întreabă oftând din greu ca orice creator ce duce povara Neamului în văzul tuturor: „– Renata dragă, ce mai faci?…”, la care întotdeauna verticala Renata Verejanu îi răspunde de neînchipuit de simplu şi de inspirat, luându-i ca şi cum o piatră de pe inimă, atât de fantastic, de genial sună răspunsul comprimat într-un singur cuvânt – polifonic şi rapsodic, imnic şi psalmic, gnomic şi mistic totalmente: „Iubesc!!!…”.
După o pauză de uşurare sufletească îndelungă, marcată de-o mirare de asemenea genială, clasicul nostru modern schiţă un zâmbet fin şi larg totodată, clătinându-se parcă aidoma unui catarg oprit locului de vâltoarea cerească a Cuvântului („Iubesc!!!…”) şi adunând aerul din jururi întru a rosti ca şi cum o binecuvântare („Bun de editat!”, bunăoară, manuscrisul autoarei în cauză, pe care întotdeauna a susţi-nut-o, vorbind cu dragoste de poezia ei bărbătească, metaforică şi curajoasă, verticală şi originală…), apoi o cuprinse părinteşte silabisind asemenea unui apostol: „– Draga mea, în sfârşit am întâlnit Omul care face în viaţa lui ceea ce trebuie să facă!!!…”. Desigur, este un caz care ne pune în faţă o poetă rară şi temerară, trimisă din tărie şi armonie, o luptătoare de amiază şi o pavăză a Cuvântului, care nu se vrea „nici rob, nici împărat”, ci doar solie a Iubirii, a ofrandei celeste a Poeziei, a magiei revelaţiei, care le aminteşte celor pe care-i stigmatizează că „Veni-va cărarea la viaţă să vă cheme – / doar că Durata ei trece prin infern”.

Poetă de destin şi de vocaţie armonios-vizionară, Renata Verejanu, ca şi orice „poet mare şi neapreciat la Chişinău” (Ion Druţă) al Neamului „E o necesitate a acestui popor, / E o întâmplare a acestei vieţi”, vorbind în propriii săi tropi caracterizând esenţialmente destinul eminescian „erupt din unica înflorire a bucuriei”. De aceea şi zice ea pe un ton mucalit: „Nu-s femeia, ci ziua în care trăieşti tânăr şi cinstit”; „Nu sorbi văzduhul fără nicio felie de soare”; „Împodobeşte-ţi destinul cu avuţia iubirii”. Citiţi-o aşadar pe Renata Verejanu şi o să vă pătrundeţi numaidecât de necesitatea ideii de a Fi şi de a Iubi. Poezia Domniei Sale e toată de la un capăt la altul o ofrandă a omeniei şi a Iubirii celeste şi oneste, originală în totul ei tot de acasă.

Tudor Palladi