Interviu

În lumea Renatei Verejanu, Interviuri
◦Interviu p/u Dreptatea
◦Romania libera
◦Lanterna Magica
◦Un interviu in graba


…Şi viaţa lor era ca viaţa noastră…

Interviu cu poeta Renata Verejanu, preşedinta Asociaţiei culturale „Pro Basarabia şi Bucovina” din Chişinău
Absolventă a Institutului Politehnic, Facultatea ingineri economişti şi a Institutului de Literatură Maxim Gorki. Debutează în 1969. Abia după zece ani i se editează primul volum de versuri „Până la dragoste”. Cartea „Ofranda omeniei” este prezentată la editură la 8 ianuarie 1980, dar apare în librării abia la începutul anului 1990. „Roman fantastic pentru copii” şi alte volume de versuri aşteaptă depăşirea penuriei de hârtie şi de spaţiu tipografic pentru a apărea. Este laureată a Premiului unional M. Gorki.

Preşedintă a Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” din Chişinău, consilier al deputatului Mihai Cimpoi, redactor-şef la Teatrul de Stat Ion Creangă din Capitala Moldovei, membru al Uniunii Scriitorilor, poeta Renata Verejanu mai are timp să fie şi mamă.

D.C. Doamnă Renata Verejanu, sunteţi sufletul manifestărilor închinate zilei de 27 martie 1918 când Basarabia s-a unit cu România. În calitate de preşedintă a Asociaţiei culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, acum, după ce festivităţile s-au derulat mai frumos decât mă aşteptam, vă rog să-mi spuneţi cum aţi reuşit?

R.V. În organizarea acţiunilor desfăşurate la Chişinău m-au ajutat mulţi oameni. În primul rând preşedintele Mircea Ion Snegur, care ne-a dat consimţământul şi ne-a promis că o să participe. Apoi ministrul culturii şi cultelor Ion Ungureanu… Din România au participat mai multe personalităţi ale lumii spirituale cum ar fi: Iulia Scutaru, Mihai Ionescu, Tatiana Halipa, Liviu Dandara, Victor Spinei, Antoaneta Apostol, Dan Anghelescu şi bineînţeles ziarişti.

D.C. De ce credeţi că Frontul Popular din Moldova n-a participat şi n-a organizat nici o manifestare?

R.V. Cred că în primul rând din cauza oboselii. Apoi, mulţi lideri s-au aranjat bine în posturile lor şi au cam uitat ce au de făcut. Poate s-au temut şi de eşecul unei participări puţin numeroase. Este păcat că s-a întâmplat aşa, să nu fiu înţeleasă greşit. Aici nu e vorba despre „Pro Basarabia şi Bucovina”, sau de Renata Verejanu, ci de istorie. N-avem dreptul să o uităm sau să o eludăm.

D.C. Câţi membri are asociaţia?

R.V. Activi, peste o mie. Vă închipuiţi că susţinători sunt mult mai mulţi şi ei contează la realizarea idealurilor noastre.

D.C. Vorbiţi-ne despre scriitorii basarabeni şi despre lupta lor…

R.V. Revoluţia din Moldova a început la Chişinău, în sala de festivităţi a Uniunii Scriitorilor, încă de când la putere mai era partidul comunist. La adunările de partid care erau foarte virulente la adresa nedreptăţilor, veneau oameni din toată ţara ca să-şi spună necazurile. Secretar II al PCRM era Smirnov de la Moscova şi de fapt el conducea republica. Restul erau marionete. Scriitorii eram foarte uniţi. Scriitori ruşi, bulgari, găgăuzi erau cu noi, deşi de la centru se încerca dezbinarea noastră. Aşa cum în 1985 s-a cerut demisia guvernului, tot de la Uniunea Scriitorilor au pornit gândurile de limbă şi grafia latină, steag tricolor, monumente istorice şi nu în ultimul rând – demnitate umană. Aceste idealuri, de aici, de la US, poporul le-a scos în stradă. În 1986, la 2 săptămâni de la congresul nostru, adunările deveniseră zilnice. Securiştii păzeau uşile ca să nu mai poată veni oamenii de rând să-şi spună necazurile, sau să audă ce vorbim noi. În viziunea lor ţara nu trebuia să afle despre lupta noastră.

D.C. Cum vedeţi dvs adoptarea grafiei latine şi cum credeţi că se va desfăşura?

R.V. Este ceva minunat. Acum câţiva ani nici nu visam aşa ceva… La început am luat măsura să se strângă bani de la scriitori şi de la alţi cetăţeni care doreau să participe, pentru a ajuta bugetul de stat la cheltuielile ocazionate de învăţarea limbii române. Am dat fiecare cât am putut. Nu era de ajuns că ruşii au venit şi ne-au ocupat ţara, proţăpindu-se în toate posturile de conducere şi beneficiind de privilegii. Acum mai trebuie să-i şi plătim ca să înveţe limba noastră şi să-şi poată menţine aceste posturi. Culmea este că mai apoi, tot ei au ridicat problema intoarcerii la limbă şi grafie necesită prea mari cheltuieli şi populaţia este săracă… Atunci am propus să plătească fiecare din propriile buzunare, ca să menajeze poporul.

După dobândirea drepturilor noastre legitime – mă refer la limbă de stat şi steag naţional tricolor – cei care atunci când noi ne-am ridicat, stăteau deoparte, au început să se bată cu pumnii în piept, revendicând drepturi ce nu le aparţin, pentru a rămâne în continuare la conducere. Oricum, această etapă va fi dificilă şi îndelungată.

D.C. Câţi scriitori au fost aleşi în Parlamentul Moldovei?
R.V.Nu ştiu numărul lor exact, dar mă bucur pentru: Mihai Cimpoi (pe care eu personal cu Cenaclul „Grai Matern” l-am promovat), Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă…

D.C. Libertatea presei şi cea de expresie a oamenilor de litere este reală?
R.V. Este. Dar cei care au vorbit şi înainte fără teamă, acum sunt marginalizaţi. S-au ridicat cei care au tăcut, peste ei. În privinţa presei n-am nimic rău de spus. Ziarul nostru „Literatura şi arta”, care a fost cel mai progresist ziar în timpul conducerii comuniştilor a ajuns de la un tiraj de 200 mii la 40 mii exemplare. În schimb s-au ridicat cotidianele „Moldova Suverană” şi „Sfatul Ţării”.

D.C. O ultimă întrebare, pe care am mai pus-o şi altor personalităţi de aici. Cu cine am stat de vorbă am observat că manifestă o anumită reticenţă în a face declaraţii sau a-mi furniza informaţii. Credeţi că oamenilor le este încă frică?

R.V. Unora poate că da. Dar oameni ca ministrul Ungureanu, sau scriitorii Matcovschi şi Malarciuc nu se tem, aşa cum nu s-au temut nici înainte. Poate că mulţi dintre cei pe care i-aţi contactat, într-adevăr se grăbeau. De ce sau de cine să ne temem? Eu spun că avem oameni frumoşi cu atât mai mult cu cât idealurile lor sunt sfinte.

D.C.Ne recitaţi câteva poeme.
R.V. Poeme interzise:

Interviu

Am sfredelit cu piciorul cel stâng,
Am apăsat cu călcâiul cel drept,
M-am sprijinit de planetă şi aştept:
Genunchii mei latră ca şi cânii
Dar nu fug, nu se sperie păgânii:
De unde v-aţi luat şi v-aţi înfipt stăpâni
Pe oameni, pe fiare, pe hrană, pe mâini?
Nu Dumnezeu v-a trimis încoace…
Din casă în casă cuptoarele uită pâine a coace.

Nu m-am sfiit să nu vă stimez,
Independenţă gândului omului urez
Libertate deplină ochilor mei atotcuprinzători
Nu-mi condamnaţi zilele şi nici sărbători
Iată, în maşinile ţării, stăpânii
Îşi duc odraslele şi câinii,
La piaţă, la şcoală, la nuntă, la ţară –
Din viaţa mea stăpânii afară!

Pe scaunul înfipt într-un picior

Curg ape subterane prin virgulele multe

Nu-s piedici din acelea de care mi s-au pus.

Las umerii setoşi în urmă, să strănute:

Fricosul cum se-nvârte ca un fus..

Ciupit de toate relele din lume, călcâiul

Nu va lovi albina ce-l înţeapă,

Va drăgosti-o el întâiul

Şi lacrima e drăgostită de o ceapă.

De-atâtea victorii pielea vi s-a bronzat

Şi cântecul demult vi-i pentru alţii

Minutarul în sufletu-mi aglomerat

Îmi adună anii, savanţii…

Pe scaunul înfipt într-un picior

Stau oaspeţii comod ca la ei acasă

Numără toamnele ce intră în fecior

Şi viaţa lor pe suflet mă apasă.

Dan Coste, Ziarul „Dreptatea”, nr.335, 1 mai 1991, Bucuresti, România

În dialog cu Renata Verejanu, chiar în ziua ei de naştere

Reporter: Dnă Renata Verejanu, cum credeţi, ce semn o fi find să te naşti ”pe o brazdă, la arat” de toamnă, cînd e cules deja ultimul snop de porumb?
Renata Verejanu: Înclin să cred că acel om, acea persoană e datoare să producă rod/ roadă, să nu treacă prin viaţă aşa, întâmplător … Ai dreptate, m-am născut în câmp, pe o brazdă, şi răbdătoare am stat şi am aşteptat pînă pe câmpia de alături a fost strâns ultimul snop, şi abia seara am mers şi eu acasă, cu o căruţă, sus, pe snopi. Ăsta a fost alaiul regesc, lucru pentru care îi mulţumeam mamei mereu, cînd îmi povestea despre aceste clipe…Atât de adânc în suflet mi-a pătruns mireasma câmpiei proaspăt arate, încât a crescut odată cu mine, şi uite, cu paşaport şi cetăţenie română de peste un deceniu şi nu fug în nici o Italie, în nici o Spanie… Aici mă ţine acea mireasmă a aratului de toamnă, acea putere a câmpiei…

Rep. De unde a venit poezia peste fata, care avea doar note de « foarte bine » la matematică şi nu era în şcoală secţie sportivă în care să nu fi fost implicată, ba chiar fiind şi «capitanul» echipei de basket, de volei…
R.V. De la acea câmpie, din partea de miază-zi a satului, dar şi de la cele şapte coline, din partea de miază-noapte, coline de o rară frumuseţe naturală, pe care e aşezată comuna Verejeni, de la Ocniţa…

Rep. …mai este un Verejeni, în preajma Orheiului…
R.V. …da…şi priveşte satul meu de sus spre Nistru, de parcă ar privi de pe o cetate… Mulţi semeni, care au avut ocazia să treacă prin locurile noastre, toţi mi-au vorbit cu drag de acel lanţ de coline care începe de la Naslaucea şi ţine, ţine…zeci şi sute de kilometri, până după Soroca… Şi la fiecare două, trei coline – cîte o biserică… Şi când bat clopotele şi sunetul se răsfrânge peste pădurea de salcâmi înfloriţi, până la celălalt mal al Nistrului, nu-ţi mai vine să pleci nicăieri în lume… De la cinci anişori am fugărit vacile pe aceste coline, sau mai bine zis, ne-au fugărit pădurarii pe noi, copii satului… Tufele mari, înalte de măceş le săream de parcă eram sportivi de performanţă la cele mai importante competiţii mondiale. Veneam seara acasă cu rochiţa fărfeţită şi picioarele pline de ghimpi…Şi mă fugărea mama cu mătura în jurul casei…şi eu fugeam şi compuneam un vers, şi altul…până mama arunca mătura după mine, şi eu o prindeam şi mă grăbeam să scriu undeva acea strofă, nu cumva s-o uit, dacă se mai ia mama de mine… Dar mama se ducea să mulgă vaca, şi să se laude la toată mahalaua, că uite, nu ştie pe unde fata asta paşte vaca, dar mulge în fiecare seară câte o căldare de lapte… Şi dădea laptele, fără să ia un ban, la toată măhala…Ce pişat cumpărăm noi acuma de la super magazine… Şi iar le mulţumesc la părinţi, sper să mă audă de acolo, de sus, pentru că m-au învăţat să muncesc de mic copil… Îmi plăcea şi-mi place să muncesc… Profunzimea poeziei, metafora vine, cred eu, şi din această mare dragoste a mea de a munci… Am şi o carte de poezii, care se numeşte «a Munci, a Iubi, a Trăi».

Rep. Deşi blonda de la Verejeni, o adolescentă foarte neastâmpărată, scria déjà poezii, şi chiar publica la ziar…
R.-V… şi sătenii întrebau ce înseamnă cuvântul « ziar »…
Rep. …a absolvit şcoala cu medalie de argint…
R.V. …pe acele timpuri copiilor de la sate nu li se dădea aur …

Rep. …nu a mers la litere, ci la ingineri-economişti… Cum aşa? Pentru că la acel timp Politehnica era o instituţie de prestigiu ?
R.V. Şi acest lucru influenţează deseori un adolescent… În cazul meu – a fost altceva: o simpatie deosebită pentru profesorul de matematică… Am mers acolo unde şi examenul scris, şi oral – erau matematica întâi de toate. Am mers pe calea matematicii, pentru că o dată, când nu a ştiut lecţia toată clasa, şi am fost trecută la tablă eu, mă rog, eleva care nu putea să nu ştie, – şi nu am ştiut nici eu, nota de doi nu a fost pusă la nimeni, iară eu am primit « bine » (patru, cum era sistemul de note atunci), notă care m-a pălmuit foarte mulţi ani, şi n-o uit nici azi.

Rep. Şi sentimentul ?
R.V.Despre acel sentiment ştiam eu, nu adolescenta, ci eu, poetul… Cu timpul acel sentiment s-a transformat într-un respect profund pentru profesorul de matematică, pentru oamenii înţelepţi…Azi, când copii de la ONG-urile noastre îmi spun cum se pun notele, le zic doar atât: voi nu învăţaţi pentru note. Deşi, să fii profesor, e necesar să fii mai întâi de toate un înţelept…

Rep. …şi capitala?
R.V. Capitala de altădată… nu era capitala de azi…Am început să scriu intens, să frecventez seară de seară teatrul, cenaclul de la Politehnică, cenaclul de la Ziarul «Tinerimea Moldovei »… să public în presa naţională… deci, intram în lumea măriei sale POEZIA… Şi nici economia nu părăseam. Apoi am studiat şase ani la Moscova, patru ani la Bucureşti…Am făcut carte, ca răspuns la atitudinea unor colegi. Mai am câteva manuscrise din acel timp… needitate.

Rep. Care e motivul că manuscrisele tale au fost reţinute prin sertarele Uniunii Scriitorilor, apoi în sertarele editurii cu deceniile?
R.V. Unul dintre primii poeţi care mi-a citit poeziile şi m-a susţinut a fost poetul Anatol Ciocanu. Dar au fost şi « critici » care o pagină lăsau şi o pagină tăiau, să aducă dovada că au citit, şi că au «lucrat » cu tânărul autor… Era puţin că veneam în poezie cu întârziere, a mai fost necesar să mi se reţină manuscrisele… Poate că unii credeau că mă voi dezice de scris…

Rep. Cred că şi Dumitale porţi o vină: cînd a venit democraţia prea mult timp te-ai dedat cu trup şi suflet activităţii în Societatea Civilă. Zeci de ONG-uri, sute de proiecte …
R.V. Apropo de proiecte. Multă lume crede că proiect înseamnă bani. Proiect înseamnă activitate, eveniment. Bani – e o finanţare, a obţine un grant, se mai zice… Ca om de cultură, am creat proiecte culturale, sociale, mass-media, educaţionale… mai simplu – evenimente. Şi majoritatea au fost implementate fără a obţine de undeva bani. Dovadă a viabilităţii şi necesităţii proiectelor lansate şi realizate de ONG-urile din Reţeaua OMCT – e că aceste proiecte au devenit o tradiţie, că au inspirat alte ONG-uri să preia multe dintre obiectivele noastre. La ONG-urile din Reţeaua OMCT nimeni nu a fost salarizat pe parcursul a două decenii. Am muncit pe muncă de voluntariat deoarece am dorit să umplu timpul în care trăiesc cu evenimente interesante în această perioadă de tranziţie şi mare dezastru. Ăsta e motivul reţinerii în activitatea din Societatea Civilă atât de mult, ca durată de timp (peste două decenii) şi atât de serios, de parcă aş duce pe umeri nu unul, ci, trei ministere, vorba unui coleg de breaslă.

Rep. Acel coleg, a spus în auzul tuturor că Renata Verejanu a înlocuit trei ministere: ministerul de externe, ministerul educaţiei, ministerul culturii…
R.V. …prin activitatea ONG-urilor pe care le-a creat. Aceasta a fost spus acum cîţiva ani… Azi e alta situaţia.

Rep. Oricum, se plasează în funcţii doar membri de partid… Demnitarii corupţi déjà au trecut în partidele noi de la putere.
R.V. Eu sper că noua putere va cunoaşte nu doar membrii de partid, ci şi personalităţile ţării.

Rep. Să revenim la poezie. Care e generaţia literară de care ţii?
R.V. Este generaţia venită după Grigore Vieru, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Pavel Boţu, Gheorghe Vodă… Este generaţia lui Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Leo Botnaru, Vasile Romanciuc… deşi, eu am venit «prin facultatea de economie”, prin ministerul de finanţe, am venit mai târziu…

Rep. Debutul editorial l-ai avut în aceeaşi colecţie… cu această generaţie. Unii colegi au atâtea cărţi, câţi ani au. Ce zice poeta Renata Verejanu?
R.V. Grigore Vieru spunea că el scrie o carte. Cartea la care ţin mult e «Ofranda omeniei», volumul antologic care a fost interzis decenii.

Rep. Şi cartea În lumea Renatei Verejanu (maxime şi cugetări), a fost o surpriză pentru mine, la Salonul Internaţional de Carte. Am găsit-o şi on-line. În aceste zile a apărut o carte la Bucureşti. Renata Verejanu, 101 poeme…
R.V. E prima carte editată în România, este o carte simpatică, cu care poetul şi editorul Vasile Căpăţină mi-a făcut o surpriză chiar de ziua Hramului Chişinăului. Am şi avut o primă lansare la şcoala din comuna Hruşevo, Criuleni, lansare la care au participat majoritatea elevilor, a profesorilor şi chiar primarul comunei. Deşi a fost o lansare fulger, am avut o adevărată sărbătoare. Şi aceste editări sunt nişte evenimente, mai modern zis, proiecte, cu care încerc să umplu timpul vieţii mele. Azi, desfăşurăm ediţia a VI a Conferinţei Transfrontaliere a Tinerilor, la care tinerii pun în discuţie tema “Comunicarea transfrontalieră la frontierele de Est a UE”. Şi acesta e un eveniment.

Rep. De ce anume în ziua de naştere ?
R.V. Acestea sunt cadourile care mi le fac mie sau fiului sau pe care fiul mi le face.

Rep. Originele cadouri. Eu vă doresc, dnă Renata Verejanu, o mulţime de caduri: noi evenimente, noi sărbători, noi proiecte. Şi multă sănătate.
R.V. Mulţumesc de bunăvoinţă.
A consemnat
Alina Ştirbu, studentă la USM,
Literatura si arta, 22.10.2009

De vorbă cu un Om Emerit
Alecu V.Vlad de la Agenţia de Presă a Tinerilor Jurnalişti
„AMP-Internaţional” în dialog cu poeta Renata Verejanu

poeta Renata Verejanu, preşedintele Academiei Europene a Societăţii Civile, una dintre doamnele lider la mişcarea renaşterii naţionale, cea care în 1988 a creat Cenaclul „Grai Matern” cu care a promovat democraţia, iară în martie 1991 a organizat un eveniment cultural excepţional în Piaţa Marei Adunări Naţionale, la care pentru prima dată s-a dansat Hora Unirii… Unul din miile de participanţi la acel eveniment solicită o opinie.

Cor. Buna ziua, dnă Renata Verejanu. Azi aţi primit o frumoasă distincţie de stat – aţi devenit „Om Emerit al Republicii Moldova”. Care sunt emoţiile acestei clipe?
R.V. Emoţii sănătoase, pozitive, liniştite… de parcă am primit această distincţie acum o sută de ani…

Cor. Din clipa când a fost semnat decretul prezidenţial şi până acum, când aţi primit brevetul şi medalia care confirmă acest titlu, cum au fost reacţiile prietenilor, a colegilor, a cunoscuţilor?
R.V. Foarte diferite. O nepoată, prezentă la spectacolul de la Palatul Naţional, unde s-a şi dat citire decretului prezidenţial (unde am aflat şi eu pentru prima dată), a telefonat în aceeaşi noapte sorii mele mai mari, de la ţară, şi… au plâns în telefon o jumătate de noapte. După cum mi-a povestit una despre cealaltă, cred că în acea noapte a plâns de bucurie toată Moldova, de la Chişinău până la Verejeni, Ocniţa. Toate cuvintele de felicitare care veneau din partea rudelor, a prietenilor… erau însoţite de o fraza de felul: „Pentru aşa sacrificiu, pentru atâta muncă – în sfârşit o mică apreciere…”

Cor. …Şi colegii?
R.V. Colegii de breaslă sau necolegii, mai ales cei care au intrat în literatură sau în mass-media pentru că l-au turnat pe unul sau pe altul şi care au obţinut toate distincţiile posibile şi imposibile, – s-au făcut că nici n-au auzit. Or, în listele care se mai păstrează prin sertare „importante” încă de pe timpul lui B., numele meu nu este prezent. Eu nu am fost propusă nici de Uniunea Scriitorilor , nici de careva Minister. A fost decizia Preşedinţiei când s-a aflat că persoane importante din Mişcarea UNESCO au venit tocmai de la Paris, de la Ecaterinburg să mă felicite pentru activitatea rodnică de 20 de ani în Societatea Civilă şi 10 ani în Mişcarea UNESCO. Eu nici nu am ştiut până când consilierul prezidenţial a anunţat despre distincţie de pe scena Palatului Naţional. Foarte importantă pentru mine a fost clipa în care s-a dat citire decretului – la Spectacolul de Gală şi Decernarea premiilor învingătorilor ediţiei a XVII a Festivalului-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii „Micul Prinţ”, un dialog dintre culturi şi popoare foarte original, pe care-l realizez doar pe muncă de voluntariat. În sala Palatului Naţional era lume de pe toată planeta, de la Los-Angeles până la Ulan-Udă… Am aflat mai apoi că au fost şi nişte persoane trimise special, şi nu de aici, ci din România, să distrugă evenimentul cultural-educaţional la care am adunat lume de peste lume. Dar…

Cor. …este Dumnezeu…
R.V. Unii colegi dintre scriitori, artişti, jurnalişti etc. m-au felicitat, şoptindu-mi: „Ei, ce dă acest titlu? Un adaos de 20 de lei la pensie?” „De unde ştii?”-
l-am întrebat pe unul, pe altul… Răspunsul dânşilor mă făcea să surâd. Cum să nu râzi din suflet când fiecare din ei avea acelaşi răspuns: „Eu demult am o grămadă de ordine şi medalii… am şi Om Emerit, şi Medalia Eminescu, şi Gloria muncii, şi…” … Şi Renata Verejanu nu ezita să-i întrebe direct: „Pentru care merite? ai adunat atâtea medalii, că nici nu te bucuri de ele…” Dar au fost şi persoane totalmente necunoscute, care mă opreau pe stradă, mă felicitau, adăugând:”Poate se va schimba ceva, cu adevărat, şi vor fi preţuite adevăratele personalităţi.”

Cor. Când aţi primit distincţia la reşedinţa de stat, aţi ţinut un discurs…
R.V. Da, dintre toţi vorbitorii, cel mai scurt. Ceva de felul: „Dragi prieteni, am două mari bucurii. Prima bucurie e că sunt unul dintre puţinii scriitori care au luptat pe linia întâi a luptei pentru renaşterea naţională. Cea de-a doua bucurie – că, o primă distincţie mi-a fost oferită de un bărbat al neamului, preşedinte democrat”…

Cor. Uimitor de scurt discurs, acum când toţi vorbesc mult…
R.V. Posibil că sunt printre puţinele persoane care vorbeşte fără hârtie, scurt, clar şi cuprinzător…

Cor. Fiind membru al Comisiei de Cenzori la US, ai paricipat recent la procesul (procedura) de primire a noi membri în rândurile Uniunii Scriitorilor. Crezi că toţi cei 30 de noi membri merită…
R.V….merită să fie scriitor?

Cor.?…
R.V. Oricare persoană care are talent, care are un destin, poate deveni scriitor, indiferent dacă este sau nu membru al unei asociaţii scriitoriceşti. Munca îl realizează pe omul-personalitate, şi nu relaţiile… Pe când la noi peste tot e la putere cumătrismul… Şi nimic nu se schimbă, din păcate… Eu, nefiind primită la timp, adică prin anii ”70, nici nu am vrut să devin membru al Uniunii Scriitorilor. Mari personalităţi, Lidia Istrati şi Gheorghe Malarciuc au insistat să pregătesc aşa zisa documentaţie necesară… Dar asta a fost demult… ţin minte că nici nu m-am bucurat, nici nu m-am întristat atunci… Eu deja aveam opere alese, volumul „Ofranda omeniei”, editat de Ion Ciocanu din cinci cărţi reţinute decenii, poeme trecute prin timp care aduceau dovada ca sunt un poet foarte serios, cu o metaforă profundă, vorba lui Anatol Codru. Acum, când toţi care găsesc un sponsor, pot edita în fiecare zi câte o carte, cel care se poate gudura pe lângă un membru al Consiliului de Conducere a US nu prea are probleme să devină membru.

Cor. Ce oferă calitatea de membru al US?
R:V. Mie US nu mi-a oferit nimic. Eu mi-am oferit totul prin muncă: şi poezie profundă, şi călătorii la Consiliul Europei şi UNESCO, şi întâlniri cu mari personalităţi europene, şi prieteni, şi casă, şi masă…

Cor. …şi duşmani?
R.V. ..în primul rând! Până dovedea să se bucure un beneficiar, îndată se găsea un duşman care să-mi fure proiectul sau să-mi încurce să-l implementez. Fiecare proiect al meu – fie ca a fost vorba de Cenaclul „Grai Matern”, de un ONG creat, o carte scrisă, o revistă sau un ziar editat… toate mi s-au dat cu foarte mare greu…

Cor. Pentru că prea multe faci, şi totul nou, şi totul calitativ… Şi US?
R.V. În Moldova, acum, după independenţă, calitatea de scriitor oferă doar prestigiu, onoare din partea cititorilor…

Cor. Acum, când nimeni nu citeşte, când toţi luptă pentru putere, au scriitorii prestigiu?…
R.V. Vor unii să recunoască sau nu, dar scriitorii sunt cei care au pornit procesul de democratizare şi l-au dus până la obţinerea independenţei R.Moldova. Şi azi Uniunea Scriitorilor rămâne a fi o instituţie unde politicienii vin să-şi testeze activitatea. Cu toate aceste, la noi în ţară, scriitorul care nu lucrează încă pe undeva – măturător, turnător, sau cel puţin dacă nu e membru de partid – moare de foame.
În alte ţări, unde conducerea de vârf are o atitudine respectuoasă faţă de cultură, – scriitorii au diverse privilegii. În Moldova, chiar în primii ani de independenţă, 1991-1992, au fost anulate legile prin care timpul în care scriitorul îşi scrie opera era socotit stagiu literar. Prin aceasta s-a urmărit umilirea şi distrugerea curajului scriitoricesc. Fiecare legislativ avea grijă să-şi creeze legi pentru ca ei, deputaţii, să dispună de salarii enorme, pensii umflate, îndemnizaţii fabuloase etc. Scriitorii, oamenii de cultură au fost uitaţi. Unii, dintre băieţii deştepţi, au creat uniuni paralele… Dar nu s-au grăbit scriitorii adevăraţi să adere… Dovadă că Uniunea Scriitorilor din Moldova rămâne cetatea spirituală a neamului… Scriitorii… fiecare cu destinul său….

Cor. Înainte de alegeri îşi mai amintesc partidele de câte cineva…
R.V. Uitaţi-vă cum influenţează această atitudine a puterii… În fiecare săptămână moare câte un om de cultură… Sufletul sensibil al omului de creaţie nu mai rezistă… Câţi ani poţi îndura genocidul pe care guvernanţii l-au pornit prin anii 1994 şi care s-a înteţit începând cu 2001?… câţi ani poţi trăi cu o pensie de 20 de euro?… văzând foarte clar la ce nivel înfloreşte corupţia, făţărnicia, minciuna, hoţia… un dezastru pe care l-au îndurat scriitorii două decenii în numele democraţiei… Doar că pentru unii democraţie înseamnă să-şi instaureze clanul la putere… şi să se îmbogăţească vertiginos pe seama omului simplu… Am vrut să văd un partid care nu se va îmbogăţi în primul mandat. Şi ce vedem cu toţii? De două zile lucrează un careva la un minister sau la o ambasada şi deja face contrabandă de milioane… Cine patronează prostituţia, barurile, discotecile, traficul de fiinţe umane, contrabanda cu uraniu!… Cât timp vom avea asemenea oameni la putere?

Cor. Eu am monitorizat apariţia în 2010 a scriitorilor şi altor personalităţi ale culturii în mass-media audio-vizuală, mass-media care are cea mai mare influenţă… Am descoperit un lucru straniu de tot: aceleaşi persoane care au umplut micul ecran în deceniul totalitar, aceleaşi persoane umplu şi acum… şi mai mult, permanent îi vezi cum toarnă tâmpenii în casele oamenilor prin micile ecrane deja la noile televiziuni…
R.V. Aceleaşi persoane care „au trudit” pentru regimul totalitar, acum sunt marii jurnalişti de la noile televiziuni. Ei nu cunosc alte personalităţi decât cele de care au fost hrăniţi în deceniul ce s-a scurs… Iar bieţii „jurnalişti” tineri sunt toţi ca domnişoara, care la serata de creaţie a lui Constantin T. m-a întrebat: „Care dintre ei este Ion Hadârcă şi care e Mihai Cimpoi”? Dar cel de la cealaltă masă cine e? E însuşi omagiarul, domniţă, i-am zis întristată de tot. Unica televiziune care trebuie să reînvie şi să fie televiziunea tuturor –
e televiziunea publică. Cu celelalte deja spectatorul s-a clarificat.

Cor. Această luptă dintre trusturile de presă pentru venitul din publicitate cât va ţine?
R.V. Până se vor îmbogăţi toate trusturile, sau va învinge unul dintre ele.

Cor. Care?
R.V. Cel care va fi mai aproape de putere sau cel care dispune de un management eficace şi jurnalişti profesionişti.

Cor. Când spectatorii o vor vedea pe poeta Renata Verejanu la un post TV cu un recital din noile sale poezii, din noile sale cărţi?
R.V. Când vom avea în ţară nu democraţie mimată, ci democraţie adevărată.

Cor. Vă felicit sincer cu titlul onorific „Om Emerit al Republicii Moldova”, dorindu-vă multă sănătate şi noi aprecieri.
R.V. Mulţumesc.

Microfonul liber…şi independent,
1 august 201

Desigur, precum ne-am convins, dragi radioascultători, viaţa oricărui om nu încape în două ore de emisie, darmite viaţa protagonistei noastre, în primul rând poeta Renata Verejanu, după care i-am putea zice jurnalistă, economistă, editoare, scenaristă, regizoare, producătoare de evenimente culturale naţionale şi internaționale, promotoare a Societății Civile, ambasadoare populară şi încă multe ar fi de adăugat, dar toate rotungind acea noţiune de om al cetăţii, pe care dintotdeauna s-a sprijinit şi s-a înălţat un neam, o idee, un ideal.

Foarte activă fiind, încât să încapă câteva vieţi în una, ne vom opri în cadrul interviului din această seară de duminică realizat cu dna Renata Verejanu doar la câteva crâmpeie din consistenta ei prestaţie intelectuală, lăsând poate pentru altă dată istoria amănunţită a Cenaclului „Grai Matern”, primul angajat în lupta noastră de eliberare naţională, alte activităţi tăiate deliberat din documentele video ale mişcării noastre de eliberare naţională, inclusiv din cele ale Marilor noastre Adunări Naţionale, inclusiv grandioasă muncă de voluntariat cu reviste pentru copii editate timp de 20 de ani şi festivaluri naţionale şi internaţionale de  care au beneficiat peste 55 de mii de copii, inclusiv multele şi odioasele persecuţii îndreptate asupra celor ce-şi strigau din istorie limba şi alfabetul, inclusiv omorul soţului protagonistei noastre, rămas neelucidat până în ziua de azi, inclusiv lupta fără de noimă a unor colegi de breaslă, insistând doar asupra activităţilor care ne întăresc, care aduc lumină şi folos tuturor, deşi nu ar strica un popas şi asupra lucrurilor şi faptelor ce ne opresc din drumul nostru spre împlinire.

Oricum, deşi expusă selectiv în acest interviu, prestaţia poetei Renata Verejanu impresionează şi purifică, fiindcă, precum spune însăşi domnia sa, toate le face din iubire dezinteresată, iar iubirea, mai cu seamă cea dezinteresată, e lucru ştiut, te ridică spre înălţimi.

Or, în opinia dlui Ovidiu Bufnilă, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România: „Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei poetice te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă până şi numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică rară. Ea construieşte acolo unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină acolo unde alţii cultivă penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea strigă.”

Adaug doar, că în cadrul interviului veţi avea posibilitate să ascultaţi poeme recitate de autoare, aşa precum e firesc să se întâmple când faci un interviu cu o poetă, deşi piesele muzicale ale copiilor, care au urcat pe scena Festivalului-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii „Micul Prinţ”, organizat în fiecare an de Renata Verejanu, sunt de nenumărat.

Vă doresc audiţie plăcută!

 


“Micul Prinţ”, în România

Interviu cu dna Renata Verejanu,
poetă şi jurnalistă din Basarabia

Revista „Micul Prinţ” a fost fondată la 23 septembrie 1992, de poeta Renata Verejanu din Chişinău, iar primul număr a apărut în martie 1993. Originalitatea publicaţiei constă în aceea că este scrisă de şi pentru copiii talentaţi din toată lumea. În prezent, revista este direct implicată în Festivalul-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii, manifestare despre care
i-am cerut câteva amănunte dnei Verejanu.

R.L. Stimată doamnă Verejanu, ce este şi de unde vine acest festival?
R.V. Festivalul-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii „Micul Prinţ” este unul dintre proiectele mele realizat de Organizaţia Mondială a Copiilor Talentaţi (OMCT), instituţie creată ca expresie a dezvoltării democraţiei în statele Europei de Est, extinderii relaţiilor dintre ţări şi popoare, ONG creat în onoarea celei de-a 50-a aniversări a ONU. Principalul scop al OMCT este descoperirea, promovarea şi ocrotirea copiilor talentaţi.

R.L. Unde se află sediul acestei instituţii?
R.V. Centrul de coordonare e în Republica Moldova. Deşi este o organizaţie foarte tânără, OMCT are mai multe programe (proiecte) în lucru, despre care se ştie deja în lume. Este vorba de: editarea revistei pentru copii „Micul Prinţ”, pe care o redactează copii talentaţi din România, Republica Moldova, Germania, Slovacia, Canada, Bulgaria, Ucraina etc.; desfăşurarea Conferinţei Internaţionale a Copiilor Ziarişti. Prima conferinţă de acest fel s-a desfăşurat la Chişinău în octombrie 1995 şi a devenit, sperăm, debutul unei tradiţii. La Conferinţa din 1996 au participat şi 30 de tineri de la Şcoala de jurnalistică din România.

R.L. Să revenim la festival…
R.V. Festivalul-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii „Micul Prinţ” este competiţia celei mai dificile şi celei mai interesante vârste, de trecere de la copilărie la tinereţe…

R.L. Prin ce este unic?
R.V. Concursul este unic prin mai multe particularităţi: vârsta bine conturată a participanţilor, probele foarte diferite, obligatorii pentru fiecare dintre ei etc. Apoi: juriul acestui festival-concurs se constituie din reprezentanţii tuturor ambasadelor acreditate în ţara în care se desfăşoară ediţia respectivă şi mari personalităţi ale culturii europene. Un alt juriu, consultativ, îl constituie copiii talentaţi, deţinători ai Marelui Premiu la ediţiile precedente. Pentru ca „Micul Prinţ” să cuprindă cât mai mulţi copii talentaţi, organizarea fiecărei noi ediţii revine ţării de origine a câştigătorului Premiului Mare. La ediţia precedentă, acesta a fost cucerit de un tânăr român, Tiberiu Coconeţ, din Petroşani. Astfel, festivalul va trece din ţară în ţară, prin toată Europa, ca un ambasador al frumosului, talentului şi creativităţii.

R.L. Ce v-a adus la Palatul Cotroceni?
R.V. În scopul desfăşurării festivalului la cel mai înalt nivel organizatoric şi artistic, conform regulamentului, concursul se ţine sub egida/patronajul Preşedinţiei ţării-gazdă.

R.L. Aţi primit acordul dlui Emil Constantinescu?
R.V. Desigur.

R.L. Care este valoarea premiilor?
R.V. Deaorece concursul se desfăşoară doar cu susţinerea financiară a sponsorilor locali, pentru ediţia „Micul Prinţ” de la Bucureşti sunt alături de noi Ministerul Învăţământului, Ministerul Culturii, Ministerul Tineretului, Ambasada Republicii Moldova la Bucureşti, TVR, Palatul Copiilor, şi Ziarul „România Liberă”… Sperăm să ni se alăture şi alte organizaţii de prestigiu şi oameni de afaceri mărinimoşi. Înclin să cred că toţi participanţii la „Micul Prinţ” îşi vor da seama că prin acest festival-concurs internaţional se exprimă în deplină libertate talentul, imaginaţia şi spiritul creativ al copiilor.

R.L. Succes!
(A consemnat, Mihai Creangă)
România Liberă, Marţi, 22 aprilie 1997

 

În metafora revoltei

Poeta VEREJANU RENATA în dialog cu Alexandru Gromov,
redactorul ziarului Lanterna Magică ( nr.2, ianuarie 1993).

Redactorul. Ştiu că din cele 24 de ore – 25 de ore munceşti. S-ar putea să te simţi una cu Viaţa, aşa cum un prunc se simte una cu maica lui. La ce bun? Să te afirmi?
R.V.Ca să afirm tot Viaţa. Nu mă hrănesc cu substanţa care este Viaţa, ci o reproduc. Închipuie-ţi un om care ar uita dintr-o dată cine este şi unde este… La sfârşitul veacului XX să trăiască în parametrii Evului Mediu…

V.R. Dar, lumea de la începuturile Evului Mediu ştia: cultura pleacă de jos, de la disciplina de sine, de la felul cum ţii sabia în mână, cum îi înfrunţi pe oameni şi cum ştii să te depăşeşti. Ştia: câtă cultură ai, atâta realitate şi putere.
R.V. Dar el, omul, mai ştia că nu e Dumnezeu…

V.R. Cu deschiderea ta de om către oameni doreşti să fii dorită. Dar cum rămâne cu încleştarea externă? Cu duşmănia?
R.V. Vrei să mă ştii ca un erou ca toţi eroii care nu ştiu decât de ei, chiar dacă fac oaste şi luptă împreună… Dar eu nu vreau s-o fac nici pe Stăpânul care va purta mai departe omul. Or, vorba unui filosof, istoria totală nu este decât o lentă moarte a stăpânilor, prin pierderea conştiinţei de sine. Căci este lene în fiinţa lor, şi inerţie, şi tiranie. Aşa se întâmplă statornic în istorie, ori de câte ori oamenii stăpânesc oamenii şi popoarele stăpânesc popoarele.

V.R. Mi se pare că te-ai desprins, ca singularitate, de „noi” ca să devii „eu”… în opoziţie cu…
R.V. … cu delirurile omului. Nu-mi mai permit, ca altădată, să-mi pierd buna dispoziţie nici când marii demnitari vând ţara la dreapta şi la stânga, nici când parlamentarii se distrează, nici când în capitală apar ziare, aşa zise SRL-uri, dar pe banii, adică pe sudoarea ţăranului… Nu mă plictiseşte chiar nici extraordinarul spectacol – istoria nouă. După ce am avut surpriza de a vedea chipurile lăuntrice ale oamenilor de stat, nu-mi mai rămâne nimic de făcut…

V.R. …decât să scrii poezii?
R.V. Hm… poezii, romane… scrisori, telegrame… Ei nu vor să-şi pună în ordine dezordinea. Ei îşi permit să trăiască oricum, dar cer ca în proiectarea haosului lor pe ecranul zilei să fie ordine. Paradox…

V.R. Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Ce este omul-poet, dacă el depinde până şi de 1 kg de hârtie pentru tipar?
R.V. Ba nu, n-o să mă intimidezi… Numai el, omul, îşi poate aminti de viitor.

V.R. Dar de libertate, îşi aminteşte?
R.V. Pentru cine libertatea e banul – dispune de el, pentru cine libertatea e puterea – dispune de ea…

V.R. Nu-mi vorbi filosofii. Tu, poetul needitat zeci de ani, nesalarizat – cam toţi atâţia ani, dispui de ea, de libertate?
R.V. L-ai citit pe Emil Gârleanu. Îţi aminteşti: „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi încotro să te îndrepţu. Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică”.
Deci, despre ce vorbeam eu… Despre marea Libertate, care e de fapt libertatea de gândire.
V.R. Dacă şi în acest timp atât de greu trăieşti din metafore, rămâi în ele… Ce-ţi pot spune? Poate că metafora îl readuce pe om la măsura de om…
R.V. Nu. Ea pur şi simplu mă apără.

 

Un dialog în grabă

Jurnalistul Mihai Vicol, România,
în dialog cu poeta Renata Verejanu, R.Moldova.

M.Vicol. Dragă Renata Verejanu, ce înseamnă să fii scriitor în Basarabia, acum când limba moldovenească este tot mai „moldovenească”?

R.Verejanu. Ştii, posibil eu trăiesc în altă lume decât cea de care îmi vorbeşti… Eu nu am simţit că limba pe care o vorbesc „este tot mai moldovenească”. Eu, fondatorul Revistei „Micul Prinţ” (prima revistă din Europa de cultură pentru copii şi tineret, editată de copii şi tineri), editez de 15 ani cea mai frumoasă publicaţie în limba română (şi engleză), şi, ştiu că pe an ce trece copiii din R.Moldova vorbesc tot mai frumos româneşte, cunosc tot mai profund şi multe alte limbi… Că un oarecare ziarist sau demnitar născocesc etichete, dezbateri puerile – demult nu mă mai interesează. Acum, când peste 50 procente din populaţia aptă de muncă se află în diverse ţări, şi populaţia R.Moldova devine populaţia care cunoaşte cele mai multe limbi la o mie de locuitori, nu limba vorbită e problema. În calitatea mea de lider al Societăţii Civile deja de 20 de ani – confirm că sunt multe alte probleme care intimideaza cetatenii: drepturile omului, corupţia, sărăcia, crima organizată, traficul de fiinţe umane, promovarea prostituţiei – iată doar câteva dintre problemele stringente. Cu limba vorbită s-a speculat în anii 1985-1995… Pe umerii limbii materne, a „limbii de stat” etc. unii au devenit miliardari peste noapte, alţii au devenit „eroi naţionali”, alţii cel puţin miniştri pentru un sezon, cei mai „deştepţi” au devenit parlamentari şi stau în Parlament deja peste 10 -15 ani… Acum nimeni nu mai poate fi ademenit cu bombonica… şi polemici despre limbă.

M.V. Renata, ai publicat destule cărţi… Care a fost cea mai iubită carte… Cât te bucură o carte publicată?
R.V. Dacă e să confirmăm că poetul toată viaţa îşi scrie o carte – accept că am publicat ”destule”… Da, am publicat prin 1977-1980 primele cărţi la Chişinău şi la Moscova, unde am făcut cea de-a doua facultate ( la cea mai democratică instituţie de învăţământ – Institutul de Literaură „Maxim Gorki”). La finele lui octombrie 2007, la Serata de creaţie de la Uniunea scriitorilor, criticul literar Ion Ciocanu (mulţi ani fost redactor la Editura „Hiperion”, unica editură unde puteai la acel timp să publici o carte) a destăinuit cum au fost editate cărţile Renatei Verejanu: „o pagină se lăsa şi două erau tăiate”… Mi-a fost hăcuită fiecare carte cum ai hăcui o varză… Devenind directorul editurii odată cu perestroika, Ion Ciocanu decide să editeze cinci cărţi de poeme ale Renatei Verejanu într-un singur volum, aproape antologic (peste zece ani de la prezentarea cărţilor la editură, şi, din păcate, cu grafie chirilică)…
Volumul pe care l-am numit „Ofrandă omeniei”. După apăriţia acelui volum mi-am citit versurile ca pe nişte poeme străine, şi am văzut un poet bun, care merită respect. Criticii nu se îngesuiau cu laudele, dar nu mă mai interesa părerea nici unui critic, căci îşi spusese cuvântul timpul. După ce zeci de ani cărţile mele au fost respinse de cenzura politică, după apăriţia acelui volum, alţi zeci de ani au fost reţinute de cenzura economică… Şi iată că anul trecut am făcut un efort financiar nemaipomenit şi am editat nouă cărţi de poeme în trei volume, în culorile tricolorului, deja în propria mea colecţie… O colecţie unică şi originală, care se numeşte Colecţia „Ofrandă Omeniei”, precum s-a numit volumul antologic mult prea mult chinuit până la aparitia lui… Şi, în 2007, pentru prima dată mi-am permis să particip cu aceste nouă cărţi în trei volume la Salonul Internaţional de Carte de la Biblioteca Naţională de la Chişinău, unde am şi obţinut un premiu, înmânat de tânărul primar proaspăt ales
atunci în fruntea capitalei.

M.V. Revista „Micul Prinţ” are 15 ani… În aceşti ani ce ai oferit copiilor pe care „Micul Prinţ” i-a făcut să fie copii?
R.V. Aş dori să concretizez că e vorba de doua mari programe cu acelaşi nume – Revista „Micul Prinţ”, care în 2007 şi-a sărbătorit aniversarea de 15 ani… şi Festivalul-Concurs Internaţional „Micul Prinţ”, a 15 ediţie a cărui se va desfăşura în 2008… Căutând în ţările din Europa de Est copii talentaţi pentru Colegiul de Redacţie Internţional al Revistei „Micul Prinţ”, aşa a luat naştere un original dialog dintre culturi şi popoare, un concurs care până în prezent a descoperit şi promovat la nivel local, naţional şi internaţional peste 50000 de tinere talente de pe toate contenentele. Aceste două programe au şi stat la temelia creării Organizaţiei Mondiale a Copiilor Talentaţi (primul ONG internaţional cu cartierul general în R.Moldova şi statut participativ la Consiliul Europei).

M.V. Ce oferă acest statut?
R.V. ONG-urile, cu statut participativ la Consiliul Europei, reunite în Conferinţa ONG-uilor, constituie cel de-al patrulea organ de conducere al Consiliului Europei. Suntem invitaţi la reuniunile Consiliului Europei şi la Adunările Parlamentare de la Strasbourg. Lucru foarte important pentru societatea civilă din R.Moldova. Apropo, până în prezent am creat peste 40 de ONG-uri de nivel local, naţional şi internaţional în R.Moldova şi alte ţări. Copiii şi tinerii noştri pot fi un bun exemplu pentru toată Europa de dedare şi muncă neremunerată de voluntariat…

M.V. Un coleg de breaslă, să revin la Serata ta de Creaţie, dedicată Aniversării de 40 de ani de creaţie, a spus că Renata Verejanu a înlocuit Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei şi Ministerul de Externe din Moldova luate împreună…
R.V. În fiecare glumă e un pic de glumă – şi restul e adevăr…Ci dacă e să vorbim mai serios, numărul de proiecte şi programe lansate de mine şi realizate de voluntarii de la ONG-urile din Reţeaua OMCT, fără a fi susţinuţi financiar măcar o singură dată pe măsura proiectului, este dovada că lumea spune adevărul.

M.V. Deseori păşeşti… peste Prut… Cum te-au primit poeţii şi cititorii din ţară?
R.V. Cred că am cheltuit nu o singură avere doar pentru transportul care se scumpeşte de la o zi la alta, atât de des am mers în România în perioada 1996-2006, timp în care fiul a învăţat din clasa a VI la liceu, apoi la facultate, şi, să fiu mai des cu el, am făcut şi eu doctorantura la Bucureşti… Trei ani la rând 1997-1999 am implementat la Bucureşti Festivalul-Concurs Internaţional „Micul Prinţ”… În calitate de poet nu m-am împins, căci listele „acceptate” la Chişinău, anume cu aceleaşi nume, au fost „impuse” şi cititorului din dreapta Prutului, şi eu, care nu sunt în nici o grupare, în nici o gaşcă – nu m-am băgat… Dar cu multă căldură îmi amintesc întâlnirile pe care le-am avut cu cititorii din Bucureşti, un sir de întâlniri în judeţul Buzău, Petroşani, Târgu Jiu, Bacău, la Putna… A fost ceva fantastic…Lumea citea cărţile mele cu grafie chirilică şi erau bucuroşi să descopere o poezie care nu era suptă din deget, ci prezenta un destin şi o metaforă modernă, vorba lui Anatol Codru.

M.V. Poate e timpul, dragă Renata, să te cunoască şi cititorul din România mai bine?
R.V. Ai dreptate… Anii fug… Am multe poeme care ar fi bine sa fie cunoscute şi de cititorul din România, şi din Franţa, şi din alte ţări… De ce nu? Or, ca reprezentant activ al Societăţii Civile sunt bine cunoscută în multe ţări din Europa, si nu numai…

M.V. E timpul să fie cunoscut şi poetul…
R.V. Mersi. Mă pregătesc direct pentru Premiul „NOBEL”…

M.V. Dar nu pot să plec în România fără o carte de poeme a Renatei Verejanu… Aş dori ultimele nouă cărţi apărute în trei volume… şi, sigur, cu un autograf…

Autograful: „Doar cititorul mă poate face renumită…”

Cartea „În lumea Renatei Verejanu,Interviuri”. 2007

 

Să ştii să te bucuri de propria ta muncă


Cor. …Doamnă Verejanu, iarăşi o Aniversare…
R.V. …Da… Şi asta înseamnă ce? Că vom avea de muncit şi mai mult… O muncă amplă, cu multe ramificări, este „Caravana Culturii Păcii”, lansată la nivel naţional în 1993 şi la nivel internaţional în 1995. În 2000 Caravana Culturii Păcii a mers din capitală în capitala, din ţară în ţară, până la Consiliul Europei (Strasbourg) şi UNESCO (Paris), unde membrii caravanei au fost primiţi de înalte oficialităţi.
Fiecare ediţie a Caravanei Culturii Păcii are altă rută sau alt colorit. Ediţia 2007-2008 a fost lansată foarte original, prin Marşul Voluntarilor Păcii. Evenimentul
s-a produs la 21 septembrie 2007, de Ziua Internaţională a Păcii, şi a constituit un lanţ viu de 1000 de inimi, prins de la sediul OMCT pînă la Parlamentul R.Moldova, care din mână în mână au transmis mesajul lor Preşedintelui Parlamentului. Am dorit să sensibilizăm lumea.
Alte „munci” foarte frumoase ar fi „Conferinţa Transfrontalieră a Tinerilor”, ajunsă la cea de-a V-a ediţie, sau „Asambleea în Deplasare a Tinerilor”, sau „Cluburile Consiliului Europei”, sau cluburile UNESCO, sau „Reţeaua Naţională de Observatori Imparţiali” şi monitorizarea alegerilor de toate nivelurile, sau „Eu am dreptul a Munci, a Iubi, a Trăi” proiect de promovare a Drepturilor Omului…
Munci de mare răspundere sunt participarea de patru ori pe an (pe cont propriu) la Conferinţa ONG-urilor cu statut participativ şi Adunările Parlamentare ale Consiliului Europei (la Strasbourg), la Congresele Federaţiei Mondiale a Asociaţiilor, Centrelor şi Cluburilor UNESCO, rapoarte către aceste foruri internaţionale şi către Ministerul Justiţiei… şi multe alte „munci” mai puţin plăcute… nu doar cele de alergare pe la sponsori, ci atatea altele… deoarece Organizaţia Mondială a Copiilor Talentaţi are doar un birou pentru care am plătit sume fabuloase şi am pierdut multă sănătate, şi nu dispune de un sediu pe măsura proiectelor şi programelor sale…

Cor. Nimeni nu vede ce „munci” faceţi?
R.V. Am dăruit copiilor o maximă: „Toţi ne iubesc, şi nimeni nu ne ajută”… Pe parcursul a 17 ani OMCT a avut parteneri de nădejde, puţini, dar a avut… Din păcate, nu sunt permanenţi… Şi dacă îl „pierdem” pe unul, pînă găsim altul – câtă sănătate irosim… Şi uite aşa ne trece viaţa…

Cor. Dar…
R.V. Copiii talentaţi au totuşi un partener de nădejde… în persoana preşedintelui parlamentului… O dată în an îl deranjăm, şi îl „rupem” de la problemele parlamentare… Când realizam Festivalul-Concurs Internaţional ”Micul Prinţ” sub patronajul dânsului. Anul acesta l-am implicat şi in Marşul Voluntarilor Păcii…
Cor. După ce delegaţia de la Marşul Păcii, în care eraţi şi Dumneavoastră, a fost primită de Preşedentele Parlamnetului, o doamnă „pro-democrată” mi-a spus că doar în Renata Verejanu a avut încredere, şi dacă şi ea susţine partidul de guvernământ… Adică, mi-a spus ceva mai drastic…
R.V. După birunţă apar foarte mulţi eroi… Vrei să spui că liderul Societăţii Civile şi poetul Renata Verejanu are duşmani? Nu-l cunosc nici pe unul! Dar să nu aibă măcar un duşman unul dintre foarte puţinii cetăţeni democraţi din R.Moldova a cărei vorbe coincid cu faptele, una dintre cele trei femei ale neamului care a fost atâţea ani pe baricadele renaşterii spirituale, unul dintre cei mai interesanţi poeţi? Eu, fără să mă vând vre-unui partid şi pe spuma „aşa zisei democraţii” să vin în parlament – mi-am creat singură şi mie, şi copilului meu, şi la foarte multă lume, şi ţării – un asemenea prestigiu, că toate milioanele unora şi posturile altora ţinute în dinţi decenii – sunt o nimica toată. Când mulţi furau ţara şi îşi ridicau palate – eu ridicam un edificiu spiritual: Organizaţia Mondială a Copiilor Talentaţi, unica structură de nivel internaţional cu cartierul general la Chişinău şi statut participativ la Consiliul Europei. Când alţii vindeau mamele şi tinereţea ţării (femeile şi fetele în prostituţie şi tinerii în traficul de organe) – eu cream prestigiul Moldovei pe toate meridianele lumii, promovând copiii şi tinerii ţării şi chiar copiii altor ţări. Poemele mele needitate zeci şi zeci de ani – sunt citite de parcă sunt scrise azi. Dar dacă e să vorbim mai serios – copiii de la OMCT se cunosc cu sute de miniştri şi parlamentari din toată Europa, zeci de şefi de state de la dl Snegur până la Bill Clinton, întâmpină Crăciunul sau alte sărbători la vilele de reşedinţă ale ambasadorilor, sunt invitaţi la cele mai de prestigiu spectacole, concursuri, recepţii… Eu, după ce am cunoscut patru Secretari Generali ai Consiliului Europei, personal i-am dăruit cartea mea de poeme Secretarului General ONU, de ce nu ar trebui să fiu cunoscută şi autorităţilor ţării unde OMCT îşi are cartierul general?… La această temă scriu un roman. Eu nu vreau şi nu pot să aparţin vreunui partid, eu aparţin neamului… Şi acest neam de ce la o aniversare rotundă nu mi-ar fi dat o distincţie guvernamentală? Vre-un premiu de 1 euro? Iată atunci, când zilnic ţi se dau distincţii, posturi înalte, case, maşini, premii etc. – atunci începi ori să fii de-al cuiva, ori să fii genial. Ai văzut primul număr din 2008 al Revistei „Micul Prinţ”?

Cor. Am şi răsfoit-o. Nu pot să cred că o asemenea publicaţie nu este susţinută financiar de stat sau nu are un patron…
R.V. Patron este cel care a fondat revista la 9 anişori – Dan Verejanu… şi copiii lansaţi de revistă, de altfel, şi de ziarul, şi de concursurile, conferinţele, asambleele noastre…Chiar în jungla acestei tranziţii noi cunoaştem drepturile de autor şi ştim că suntem stăpâni pe ideile noastre…
Cor. Vă doresc să rămâneţi mereu curajoasă ca să ne inspiraţi şi pe noi, şi pentru toţi cititorii – La Mulţi Ani!

Irina Jurbă,
Facultatea de Jurnalism şi Comunicare, ULIM
Ziarul „Copiii Europei”, 2005

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s