Inventarierea simturilor

Logodnă

Atunci, când august încă nu se termină,
Iar trecătorii presimt că reţinerea lui îmi place,
Şi zarea îmi ascunde umerii rugumaţi de lumină,
Şi în stea, şi pe pământ – e numai pace.
Atunci, când ceea ce gândesc e un strop de ploaie
Oprit pe orbită pentru alt anotimp,
Livada în adânc rădăcinile îşi dezdoaie
Şi rodul să se coacă e grăbit.
Atunci, când cineva crede că-s acea femeie
Care stelele a răspândit pe cer –
Noi, împerechem degetele-idee
Şi le îmbrăcăm într-un singur inel.

1980

De toate

De toate, numai nu un dor imaginar,
Şi nu cu haosul în minte şi in piept,
Cei de-au râvnit la viaţa-mi, cerându-mi să dispar,
N-au avut vreodată alături un poet.

De toate, numai nu un soare cu licăriri de gheaţă,
Ascuns în safeu ori tupilat cu razele în sân.
Mi s-au urcat pe umeri, numai să se-nalţe,
Pe ţară s-au urcat – să fie-n veci stăpâni.

De toate, numai nu alături de josnice-animale
Care ne sărută cu gândul la omor.
Vă rog, semeni, mergeţi pe-a voastră cale
Dar nu târâţi cu voi întregul meu popor.

De toate, numai nu un dor imaginar,
Nici soartă ţesută de păianjeni igieni –
Căci toate-atunci pe lume-s în zadar,
Şi-i sortit pierii meleagul cu oameni ambigeni.

1980

Nebunii

În creierul meu eşti sabie înfiptă
Distrugător de adânc. Zveltă împlântare,
Fulger de care mi-e liniştea friptă,
Adăpostindu-te, te iubesc cu mare încăpăţânare.
Priviri deschise înăuntru, îndepărtându-se lin
De ochii curgători şi proprii.
Eşti flacără de dor, şi nu venin,
Şi clipa nemuririi o apropii.

Amurg prelung ca un surâs retras…
În creier – razele ce prevestesc un veac de mâine,
Adâncul unei lumi enorme, ieşite din impas,
Şi la sfârşit de toate – lătrat hidos de câine…
Neglijenţa aruncă poeziei un os –
Să se hrănească, adictelea, o viaţă întreagă.
Călăul are şi o lacrimp. Arătându-se mărinimos
Îi taie răsuflarea, suspinând că i-i dragă.

1980

Şapte ani de acasă

Eu, cea tristă, mă priveam în oglindă.
Dar ce să văd – cei şapte ani de acasă.
După dealul vârstei stau la pândă:
Numără erorile care mă apasă.
I-am întors spatele imaginei gigante –
Ştiu, cândva m-a învălui ceaţa, nevăzută…
Până atunci, întind arcul cu demnitate,
Dar nu trag în malul unde apa-i scăzută.

Lumina imi adânci ochii atenţi
Cu multă, multă aşteptare –
O, cum mă rupeau în bucăţi
Când îmi furau raza mea de soare.
Veni, însă, o noapte, ne-a reţinut pe toţi
Pe cele şapte dealuri, aburcate-n sat.
Oglinda timpului, păstrează pe cât poţi
Cei şapte ani de-acasă, din ochi înlăcrimat.

22.10.1979

Pierdută în oglinzi

Femeie sunt, pierdută în oglinzi,
Surâsul n-ai să-mi schimbi, şi n-ai să-l vinzi.
Ţi-i lene să mă strigi, deşi mă duc
Din mugure în floare să ajung.
Nici nu mă mir – cu ora totul trece:
Şi ochiul fost fierbinte – indiferent şi rece-i.
Poate clipa domină veşnicia,
Risipindu-mi glasul, să nu-mi strigi bucuria…

Femeie sunt, pierdută în oglinzi…

17.11.1979

Actorul

Lui Mihai Volontir

Intrase în lacrimi – încerca să plângă
Aşa cum ar putea să plângă cineva,
Dacă într-o bună zi se va găsi lângă
Propria moarte, a sa.
Apoi intra în zâmbet – cu prietenii toţi,
Cu ei râdea mai mult decât cu gura.
Râdeau în el chiar şi cei morţi,
Sfărmând trădarea, împrospătând natura.
Intra pe urmă-n dans, cu viscolul de seară
Dansau zăpada anului întreg.
Striviţi de oboseală, dansau şi ameţeala –
Dansul lor nici cu plugul nu-l şterg.
Intrase, în sfârşit, în propria-i făptură…
Vorbea încet, doar singur să se-auză.
Se risipea-nserarea, fără nici o lovitură –
Răbdarea-i mai zăcea palidă pe buze.

1979

Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palmăm poftiţi:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.
Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.
Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –
Preludiu confuz.
M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –
M-am înălţat

În numele de Mamă.

23.09.1983

Refuzată

Un veac întreg de curpeni sunt acuzată.
C-aş fi pretins să iubesc un om de stat.
Surâd, înnourată, mi-e viaţa refuzată
De marele pericol lângă care-am stat.
Schiţez pe zare un mic punct senin,
Îi pun nume şi spun: „La revedere”
Întâmplării la care n-am să mai revin
De-aş fi în zbor, de-aş fi în cădere.
Am patru unghere – amiezile mi le retrag
De foşnetul mulţimii văzduhul se plictiseşte.
Eu te iubesc atât, omul meu cel drag,
Cât fulgerul mă spintecă şi mă locuieşte.
Doi ochi senini din care n-am să mai ies –
O, veacule, mulţimea ţine cont,
Şi îmi prescrie că aş avea succes
De aş lupta cu ea pe acelaşi front.

Surâd, înnourată, eu te iubesc atât
Cât fulgerul imi locuieşte-n cânt.

1985

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s