Stema destinului

Viaţa poetului
lui Mircea Dinescu

Respir cu ochii celui dus departe
Aromele celeste din grea singurătate
Precum aş da pământului noroc…
Eu nu prefer să fiu pe jumătate
Zgură… şi restul – foc.
Aleg înaltul nopţilor, în care
Incandescent e sufletul, şi doare
Clipa vieţii netrăite intens…
Din liniştea gliei atât de amare
Preschimbată – în zori,
din mine-am să ies.
Vâltori străine mă agită aprins
De-mi urlă timpul lângă tâmplă,
De propria inimă parcă-aş fi respins…
Căci nu e noapte să nu văd în vis:
Dezastrul care mâine se întâmplă.