Poeme “vechi”

 

Razbunare

Nu mă răzbun pe acest bărbat frumos

 (Nu importă al cui sprijin poate fi)

 Conduce un stat ori suflă în os

 Sau îşi lipeşte pe sprâncene câte o zi

 Îl provoc să mă admire un pic

 La distanţă destul de mare

 Ieşită dintr-un groaznic accident

 Viaţa îmi e colacul de salvare.

 Nu mă răzbun pe nimeni, nici pe el

 Hramul capitalei îmi e oglindă vie

 Gândurile geroase inundă al nopţii tunel

 Şi eu răzbat cu multă mărinimie

 La ieşire – el, simplu gest omenesc,

 Atent, atât cât cerul se înalţă…

 Şi moleculele în mine se-nmulţesc

 Precum lumina-n plină dimineaţă.

1980