O, nemurire de morminte unde loc eu n-am avut -
Faţa nopţii mă ascunde sub obrazul ei tăcut.
Trec bărbaţi nespus de tineri,
cum trec veacuri date-n spic:
îmi îndrept spinarea-n timpul către care mă ridic.
Submarin de-i demnitatea, o aştept la mal de ani:
Se va răspândi în lume, izbăvindu-ne de duşmani.
Ruşinându-se de valuri, se izbeşte largu-n mine:
Simt Atlanticul cum stoarce din statura mea ruine.
Zâmbet-mândru se avântă şi se smulge din adânc:
Stă mulţimea între zile pân-ce soarta îmi mănânc.
Până ce ajung la omul despre care trece-o veste
Că mi-i sprijin, că mi-i cântec…
dar îmi e numai poveste.
1982
Florin Spune:
on iunie 5, 2009 at 2:29 pm
Doamna poet,
rusinandu-se de valuri, se izbeste largu-n mine…
Si daca literatura romana are asemenea poeti,
largul se izbeste in noi
revigorand demnitatea de neam…
Multa sanatate.